Am fost candva sufletul unei particule elementare. Pluteam in nefiinta si in nestiinta cu o seninatate pe care am pierdut-o definitiv imediat ce prima raza de soare mi-a atins inima si mi-a starnit pofta de cunoastere. Aruncata intr-o alta realitate, am deschis larg ochii si-am inotat in ape mai mult sau mai putin tulburi, am aflat ce este setea si-am invatat sa ma las impinsa de ea spre noi orizonturi.

Uneori, valuri potrivnice mi s-au pus in cale, incercand sa ma opreasca. De unele m-am temut, vazand cat erau de inalte. Le-am ocolit cu eleganta, sperand sa nu-mi observe nimeni emotiile, lipsurile si parerile de rau. Cu altele am luptat din greu si le-am invins. Urcata pe crestele valurilor sau ascunsa in rotunjimile lor, am strabatut “campii manoase, dealuri inalte…, izvoare limpezi…, un cer albastru…”, am incalecat viata si uneori, cand mi s-a parut a fi prea naravasa, am biciuit-o pana la sange.

Inot si galopez in continuare, insetata de cunoastere si, in acelasi timp, prea tematoare pentru a-mi dori sa cunosc totul. Uit. Pentru fiecare cana bauta pierd undeva in eternitate alte doua cani. Paradoxal, stiu ca am stiut, dar nu mai stiu ce am stiut. Nu ma pot intoarce inapoi pentru a recupera pierderile. Mi-e dor de necunoscut, mi-e sete sa ajung tot mai departe, sa aflu tot ce-i nou. Inot si galopez pana la linia finala, concurand cu mine insami, chiar si cu riscul de a iesi pe locul doi.

Undeva in eternitate, candva, sufletul meu va fi liber sa pluteasca spre zari mai mult sau mai putin albastre, sa se contopeasca cu tot ceea ce nimeni nu stie acum, sa descopere tot ceea ce lipseste acum. Setea de cunoastere, neostoita, ma va impinge spre inainte, spre cosmosul din care am venit ca particula elementara. Voi ramane undeva in eternitate si, cand imi va fi dor, ma voi intoarce pentru o clipa aici, sa revad copilul din mine.

Undeva in eternitate, poate stelele imi vor trimite gandul de pe urma: “daca taceam, filozof ramaneam”.