Ochii lui o studiază verde mătăsos de la distanță. Mersul Simonei devine rigid, așa cum se întâmplă întotdeauna când bărbații îi acordă atenție. De o singură și rapidă privire are nevoie pentru a observa că e un tip înalt, solid, sigur pe el, apoi de o altă privire pentru a-i spune că l-a remarcat. Pașii o poartă tot mai aproape de masculul îmbrăcat în negru ce stă rezemat de bar. Firea ei romantică deja născocește o poveste de dragoste. Nu se înroșește și nu tremură, așa cum scrie în cărți. Se strecoară printre petrecăreții din local fără să își dezlipească privirea dintr-a lui, convinsă fiind că a mai făcut o cucerire.

Ajunsă la doar trei pași de el, Simona își dă seama că omul “e din alt film”, că nu se potrivește în peisaj. Cel mai probabil e patronul tavernei, nu vreun consumator oarecare. Atitudinea lui mândră, hainele elegante și un al șaselea simț dezvoltat de fată îl izolează pe un soi de insulă în chiar mijlocul localului, departe de forfotă și de banal. O teamă ivită de niciunde o face pe Simona să întoarcă privirea când ajunge în dreptul bărbatului.

Știe că nu e destul de bună, de frumoasă, de inteligentă pentru un asemenea mascul. Nu vrea să îi lase impresia că e o altă gâsculiță căzută la picioarele lui, gata să îi facă pe plac. Își trece mâna prin părul proaspăt spălat și parfumul discret cu care s-a dat înainte de a pleca de acasă o învăluie, redându-i încrederea. Prea târziu. Deja a trecut de el. Se îndreaptă către masa unde prietenii o așteaptă. E bulversată de întâlnire, dar nu suflă o vorbă și nu lasă să i se citească pe chip vreo emoție.

Nu va afla niciodată dacă el a privit-o în ultima clipă. Se poate păcăli spunându-și că i-a simțit privirea insistentă, de un verde mătăsos, însă nu vrea. Rămâne lucidă, întrebându-se dacă nu cumva el a urmărit-o numai pentru că era îmbrăcată altfel, că era, după cum spunea cineva de la masă, “un roacăr care s-a rătăcit într-un local cu lăutari”. Poate că în ochii lui era doar o ciudată ce nu se potrivea în atmosfera tavernei. Poate că o studiase pentru a-și da seama ce soi de client este, dacă e dispusă să lase destui bani pe acolo.

După vreo două ore și câteva pahare dintr-un vin alb și cald, simte că e privită. De departe, de la barul aflat în celălalt capăt al tavernei. Bărbatul cu plete negre e tot acolo, tot nemișcat. Cu brațele încrucișate la piept, cu privirea ca un sfredel, omul o impresionează într-un fel ciudat. Nu reușește să îl vadă mereu. Dansatorii de pe ring îl ascund uneori și Simona se teme că data viitoare când va privi într-acolo el nu va mai fi. Dar întotdeauna îl regăsește, calm și atent.

Decizia neașteptată a prietenilor de a pleca înainte de terminarea programului o uimește. Un amestec de ușurare și regret îi învăluie mintea, făcând-o să pășească fără să vadă pe unde. Simte sub tălpi fiecare pietricică din parcare și în nări aerul rece de toamnă târzie. Nu privește în urmă. Nici spre înainte, căci știe sigur că acolo, în restul zilelor sale, nu îl va mai vedea și nu va afla dacă a plăcut-o sau doar s-a mirat de apariția din localul său.

Asta nu o împiedică să viseze, singură în noapte, la felul în care viața i s-ar schimba dacă el, bărbatul misterios cu ochi de un verde mătăsos, ar răsări de niciunde la un moment dat.