Toate am fost frumoase… cândva

Toate am fost frumoase… cândva, în vremea când aveam mai mult curaj, mai multă încredere, mai mult succes. Câți au mai plâns după noi! Și câți au suferit în tăcere! Noi treceam mândre, nepăsătoare la durerile altora. Eram ocupate să trăim și să cucerim, să facem capetele să se întoarcă și să stoarcem lacrimi din ochii admiratorilor. Poeții se întreceau în a ne dedica versuri pline de sensibilitate, fără să știe că noi, reginele neîncoronate ale tinereții, ne scuturam pletele în vânt și, odată cu ele, scuturam toate cuvintele care ne-ar fi putut înmuia inimile.

Toate am fost frumoase… cândva, însa acum ne-a ajuns bătrânetea din urmă. Întâi a apărut un fir alb de păr, apoi un rid subțire, după care s-au bulucit relele peste noi, călcându-ne orgoliile în picioare. Din pletele noastre bogate de altădată au mai rămas doar niște fire plăpânde, ca niște măciulii uitate în soare. Din trupurile cărnoase, apetisante, au mai rămas doar oasele uscate de vânt. Din frumusețea de altădată nu a mai rămas nimic. Poate doar amintirile să ne mai aducă, din când în când, câte un zâmbet ștrengăresc, repede stins și el în oglinda cerului senin.

Toate am fost frumoase… cândva. A trecut aproape o vară de atunci. Că vrem sau nu să recunoaștem, suntem doar niște bătrâne ofilite acum. Ne arde frigul toamnei între omoplați și-un murmur răgușit ne este râsul. Degeaba ne-am înălțat atât de mult, degeaba am primit coroane astăzi. Cui îi mai pasă de niște băbăciuni uscate ce-și plâng frumusețea pierdută? Unde ne sunt admiratorii de-altădată? Și unde sunt poeții, să îndulcească amarul ce ne îneacă atunci când vedem în jur atâta verde tinerețe?