Tag Archives: poveste blog

Celui fără nume Atât de aproape și totuși… atât de departe. Uniți de o singură pasiune, despărțiți de toate barierele lumești. Noi doi, într-o lume golită de sens, cu sufletele secătuite de lupte inutile, ne mișcăm unul spre celălalt doar pentru a ne distanța mai tare. Ni se ating mâinile. E un gest firesc, dar fără însemnătate. Degete subțiri și calde. Ochi în ochi. Nici un cuvânt. Două zâmbete. Îmi trag mâna înapoi. Nu-i vreme de atingeri. Niciodată nu va fi. Niciodată nu a fost. Alte două zâmbete, indicând jena. […]

Suntem mulți în cameră și destul de gălăgioși, însă zgomotul care vine din curte ne atrage atenția imediat. Ochii mirați se îndreaptă către ferestrele acoperite de perdele fine. Mânia începe să urce, revărsându-și roșul în obrajii care ard. Vecinii de peste drum, cu piepturile goale, cu bâte în mâini și cu chef de harță, deja au început să se cocoațe în nucul bătrân, ale cărui crengi albite de vreme pârâie sub tălpile bătătorite, parcă plângând și cerând ajutor. Sunt săraci și au nevoie de nuci, să le vândă ca să […]

În casă e o liniște mormântală. Respirațiile celor trei abia se aud. Dorm toți profund, ca niște bebeluși sănătoși. Femeia bine înfofolită în păturica ei preferată, hamsterul ascuns sub un morman de șervețele și paie, iar câinele tolănit pe canapea, cu burta în sus. Doar vântul încearcă, din timp în timp, fără succes, să se strecoare la căldură, în dormitorul de la ultimul etaj. La miezul nopții, câinele sparge tăcerea. Latră agresiv, cu o violență de neînțeles, în vreme ce coboară treptele aproape rostogolindu-se. Hamsterul se trezește și, încă buimac, […]

Ochii mei rotunzi, negri ca două boabe de piper, o urmăresc permanent. Învăț despre ea în timp ce își imaginează că învață despre mine. E atât de înceată, încât uneori mă ia somnul uitându-mă la felul în care se mișcă sau mănâncă. Acesta a fost primul prost obicei de care am râs când am ajuns să trăiesc în casa giganților. Să mănânci în pat, când ai la dispoziție un întreg palat, mi se pare de-a dreptul barbar. Mă studiază degeaba zi de zi, fără să vadă că, pentru mine, locul […]

Regatul meu se întinde cât vezi cu ochii, pe întreaga Planetă Albastră. Sunt stăpânul apelor, al pământului, al munților și-al plantelor care cresc neîngrădite. Îmi place să cred despre mine că sunt un rege bun, milos și drept cu supușii care mi se închină sfioși. În regatul meu au fost și vremuri grele, în care nici măcar eu, marele rege Piticiot, nu aveam prea multă hrană. Simțeam pericolele planându-mi deasupra capului și-atunci, dezamăgit de mine și de lume, mă retrăgeam într-o văgăună a Planetei Albastre, mă înveleam cu păturica roz […]