Suma viciilor ramane constanta

Se spune ca suma viciilor ramane constanta, indiferent la cate placeri renunti. Nu aveam curaj nici macar sa imi imaginez cum ar fi fost viata mea fara tigari. Nu ma interesa o asemenea viata. Fumam de la 15 ani neimpliniti. Fumam mult, cu o placere de neexplicat in cuvinte. Probabil m-am nascut dependenta de tigari. Nu stiu daca s-au facut studii in privinta asta. Ar fi interesant de aflat daca nu cumva am primit de la tatal meu pasiunea pentru amarul din fum si dulcele discutiilor purtate cu alti dependenti. Cert este ca, fara voia mea, am dat mai departe viciul, facand din fiul meu un alt dependent. Amandoi ne amintim cu nostalgie de zilele cand barurile erau pline, iar ca sa iti gasesti prietenii trebuia sa ai la tine o sabie/maceta/bagheta magica cu care sa tai fumul gros de tigara.

As putea scrie carti intregi cu si despre tigari, despre cum viciul asta iti schimba si iti coordoneaza viata, despre oamenii pe care ajungi sa ii cunosti datorita pasiunii comune care te arunca afara din restaurant dupa ce mananci sau te planteaza langa tonomatul de cafea, caci astea doua merg perfect impreuna. As putea scrie pana la finalul vietii despre toate cate am spus ca nu-mi trebuie doar pentru ca stiam ca nu mi le permit – banii castigati erau pentru viciul numarul unu, Maria Sa Tigara.

Astazi ma mir cu cata inconstienta am fumat langa cainii mei, langa oameni poate mai sensibili si, in general, oriunde mi s-a nazarit. Ma mir cu cata nepasare am continuat sa fumez cel putin un pachet de tigari pe zi chiar si dupa ce tata a murit fix din cauza tigarilor. Ma tem ca astazi mi se intampla fix ce uram candva la oameni – sa devin propovaduitor infocat al renuntarii la fumat. Nimic nu ma infuria mai tare pana de curand cum ma infuriau cei care fumasera ca turcii si care, imediat ce renuntau la fumat, veneau sa imi tina predici despre cum ar trebui sa renunt si eu. Si iata-ma, la 44 de zile de la momentul zero, cum ii ironizez sau ma cert cu fii-miu si cu sotul de cate ori unul dintre ei aprinde tigara.

Am dat o dependenta pe alta, mi-am spus la doar cateva zile dupa ce am spus stop tigarilor. Ma cantaream zilnic si ma ingrozeam vazand cum acul cantarului se muta mereu mai spre dreapta, semn clar ca mancam ca o nesimtita (pardon, ca o dependenta). Suma viciilor ramane constanta, imi spuneau toti cei din jur. Radeam galben, cu o furie greu retinuta. Eu, care intreaga viata am mancat ca o vrabie, eu, care intreaga viata mi-am mentinut o silueta de invidiat, eu, care intreaga viata am ignorat complet asta tocmai pentru ca nu ma afecta in nici un fel, sa ajung acum sa nu imi mai incap in propria piele si in propriile haine?

Sa renunt la a mai manca fara masura a fost mult mai usor decat renuntatul la fumat. Probabil ca nu era un viciu adevarat, ci numai un inlocuitor temporar. Pentru ca nu stiam ce sa fac cu mainile si cu timpul meu liber, deodata incredibil de mult, m-am apucat de crosetat. E ceva ce-mi place. Ma linisteste si-mi da ocazia sa-mi pun ordine-n ganduri, sa-mi amintesc oameni si intamplari, sa fac planuri de viitor, sa ma deconectez de la facebook si de la toata ura care a cuprins lumea. Fara sa imi dau seama, am schimbat iar un obicei cu altul. Totusi, suma viciilor ramane constanta.

Asta nu inseamna ca nu m-as intoarce in secunda urmatoare la fumat. As face-o fara sa stau pe ganduri, daca ar fi posibil. Dar nu este. Mi-am consumat “creditele” pentru viata asta. Cand mi-a aratat doctorul radiografia cu plamanii, am inteles ca s-a cam terminat cu distractia. Cand m-am intors mandra la el, spunandu-i ca am reusit sa reduc tigarile de la 30 la maxim 8 pe zi, iar el s-a strambat de parca il intepase un taun si mi-a spus rece ca trebuie sa renunt de tot, definitiv, am inteles ca va trebui sa imi regandesc viata, sa imi schimb obiceiurile, sa imi tin mainile legate ca sa nu mai apas pe butonul brichetei si nici sa nu strang pe cineva de gat.

Puteam face toate astea in urma cu doi ani, daca medicii, toti sase la care am fost, si-ar fi dat seama ce am si nu m-ar fi indopat degeaba cu toate cacaturile. Dar nu! Ei m-au lasat sa cred ca am o sinuzita veche – i-am crezut, pentru ca avusesem candva sinuzita. M-au lasat sa cred ca am o alergie care imi provoaca tusea aia incontrolabila, fara sa stie totusi sa imi spuna la ce as putea fi alergica. M-am chinuit doi ani sa descopar, eliminand pe rand din viata mea tot felul de lucruri, de la parfumuri si pana la creme de maini sau detergenti de vase, fara sa ajung la vreo concluzie.

M-au lasat sa ma chinui ca un animal in casa, noapte de noapte, fara sa inteleaga ce am si fara sa ma ajute in vreun fel. Nu puteam sa mai dorm. Nici bine nu adormeam, ca tusea ma ridica din pat. Aveam nasul mereu infundat undeva in zona sinusurilor, iar mucusul se scurgea in gat, provocandu-mi tuse. Imi curgea nasul non-stop. Un sul de hartie igienica nu-mi ajungea o noapte sa imi suflu nasul. Cel mai rau era ca ma coplesea frica. Eu, care niciodata nu m-am temut de nimic, acum erau de-a dreptul ingrozita fara un motiv anume. O frica care pur si simplu ma paraliza si care pe Mihai il facea sa imi spuna ca nu ma recunoaste. Credeam ca sunt atacuri de panica.

Ma ridicam din pat grabita, imi aprindeam tigara si incercam sa ajung in bucatarie sa-mi fac o cafea. Aveam nevoie de cinci minute ca sa fac zece pasi. Oboseam ingrozitor de tare. Ma lasam pe vine si stateam acolo pana imi recapatam rasuflarea. Tuseam fara oprire si fara control. Dormeam maxim doua ore din 24. Viata mea devenise un cosmar. Intr-o noapte, Mihai m-a auzit tusind in somn. A mai auzit un sunet. Unul pe care il cunostea din copilarie. Era haraitul din piept pe care il facea bunica lui. Abia atunci s-a facut lumina in capul lui. M-a dus la spital.

Atunci, abia atunci, la aproape doi ani de cand simptomele astea imi controlau viata, am aflat ce am si am primit tratamentul necesar. Am ajuns pe mana medicilor cu adevarat competenti cand aveam saturatia de oxigen din sange 90. Nu ma mai tineam prea bine pe picioare si eram ingrozitor de obosita. Au avut nevoie de mai mult de 12 ore sa ma repare, sa pot respira iar singura, fara ajutor extern si sa ma ridic pe propriile picioare. Simptomele si rezultatul analizelor i-au lamurit repede – am astm (asta cred ca am avut dintotdeauna, dar intr-o forma usoara care m-a facut sa nici nu ii dau atentie vreodata) si COPD (in romana BPOC – boală pulmonară obstructivă cronică). O treime din plamanii mei e alba, nefunctionala, si problema este ireversibila.

Am permanent la mine un inhalator, in caz de extrema urgenta. Un altul sta pe birou. Il folosesc seara de seara. E cel care ma ajuta sa respir bine, sa am nasul uscat, sa pot chiar sa alerg, lucru pe care nu il mai facusem parca de o viata. Inca nu m-am incumetat sa incerc, dar cred ca as reusi si sa inot, caci la ultimele incercari, din anii trecuti, am fost la un pas de inec. Da, imi e bine acum. Respir incredibil de bine si de adanc, am energie cat sa alimentez un oras :D, miros placut, a sapun si parfum, nu a tutun imbacsit, am timp berechet si il petrec crosetand, caci e clar ca am dat o pasiune pe alta, timp in care suma viciilor ramane constanta. Ma gasiti pe Etsy, daca vreti sa vedeti ce alte amigurumi am crosetat. 😀

 

 

Ce am mai scris nou? Opriti planeta, vreau sa cobor!