Abia așteptam să o reîntâlnesc pe micuța atât de îndrăzneață și care îl place atât de mult pe Bruno. Îmi spusese D., care îi este coleg la clasa pregătitoare, că fetița habar nu are “cine e mătușa care are un câine blând pe care îl cheamă Bruno”. Era destul de clar că nu a reușit D. să explice ori că micuța nu a putut face asocierea dintre doamna de la scara vecină și mătușa unui coleg de la școală. Când ne-am întâlnit, eu îl plimbam de Brunuțu’, iar fata, M., gonea cu rolele pe trotuar. Mă așteptam să vină spre noi, cum face de obicei, să îl îmbrățișeze pe Bruno, să îl sufoce cu dragostea ei, să îi prindă privirea în sufletul de copil bun și inocent. Dar nu…
M. ținea pe brațe o pisică. De la distanță părea cam moale. Când s-au apropiat, am observat că mâța era leșinată ori chiar mai rău. I-am cerut fetei să o lase undeva în iarbă, să vedem ce are. Ajunsă la un pas de ele, ochii mi-au rămas pironiți pe bietul animal. Fusese, cel mai probabil, lovit de o mașină. A săltat căpșorul, a deschis boticul, apoi a murit. A fost pentru prima dată când am asistat la moartea unei pisicuțe. Mi s-a rupt inima de milă și, în același timp, m-am bucurat că nu a suferit mai mult, că s-a stins repede.
Ceea ce m-a înduioșat foarte mult a fost sufletul de copil de lângă mine. Nu a plâns, nu s-a speriat, nu s-a isterizat, ci a făcut un gest absolut firesc, surprinzător de firesc: s-a lăsat pe vine, a strâns în pumnișori un smoc de iarbă, l-a smuls și l-a presărat pentru pisicuța moartă. Apoi încă un smoc, și încă unul… Doar un suflet inocent de copil ar fi putut face așa ceva…
2 thoughts on “Suflet de copil”