În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

 

Credeam că îmi vor exploda creierii ca în filmele de groază și că mi se vor împrăștia prin toată curtea, murdărind iarba mereu verde a Scoției și mutra nesuferită a vecinului. Ne bușise masina. Era mai mult zgâriată, de fapt, iar noi nu aveam mari speranțe de bani pentru reparație de la un scoțian, un om prin definiție zgârcit.

Enervant era faptul că încerca permanent să mute discuția spre o presupusă vină a noastră. Juca un teatru prost și ieftin, acuzându-ne că i-am ciocănit la ușă când era la serviciu. Că, vezi dragă Doamne, o mașină bușită e treabă de bărbat, așa că nu a fost normal să discutăm cu soția lui. Care soție, dealtfel, ne-a făcut cu ou și cu oțet împreună cu o prietenă care se nimerise să fie în vizită la ea doar pentru că am cerut numărul lui de telefon.

A fost unul dintre momentele în care am simțit cât este de greu printre străini, când nu te poți exprima așa cum ai face în limba ta. M-am întrebat dacă nu cumva omul chiar credea că are dreptate. De unde să știu eu cum gândește și cum a fost crescut un om care provine dintr-o altă cultură, un om care are alte obiceiuri, complet diferite de ale noastre, ale românilor?

Atunci, pentru prima dată după cinci ani trăiți în Scoția, mi-am dorit să mă întorc acasă. Brusc, am simțit că nu vreau să duc o viață mai bună din punct de vedere material, dacă asta înseamnă să fiu tratată cu dispreț de un om oarecare doar pentru că sunt o străină în ochii lui. În clipa aceea, aș fi dat toate fripturile scoțiene pentru o pâine cu ceapă mâncată în România.

Lacrimi de ciudă și de neputință îmi tremurau pe gene. O furie oarbă îmi făcea stomacul să se zbată. Mă întrebam în gând, uimită, dacă îmi mai amintesc când a fost ultima dată când am discutat în limba mea cu un alt român, încercând să lămurim o problemă. Atâția ani din viață au zburat ca și cum nu ar fi fost, iar eu m-am trezit ca dintr-un somn adânc.

Mi s-a făcut un dor cumplit de țara mea, de oamenii pe care îi înțeleg perfect pentru că și eu am crescut ca ei, respirând același aer, mâncând aceeași mâncare, distrându-mă cum se distrează și ei. Mi s-a făcut un dor cumplit de verile noastre toride, de gerurile tăioase ale iernilor noastre, de florile noastre de câmp și chiar de străzile prăfuite ale Ploieștiului.

Eu, care m-am simțit cinci ani de zile ca un om fără țară, ca o ființă abandonată într-o lume prea mare și prea de neînțeles, aș fi dat orice să mă pot teleporta în acea clipă. Să ajung între ai mei, să râd în limba mea, să plâng în limba mea, ba chiar să mă și cert în limba mea. Să fiu printre români, să vorbesc românește, să trăiesc românește.

Poate că aș fi aruncat două zdrențe într-un ghiozdan și aș fi urcat în primul avion spre casă dacă aș fi avut 20 de ani și dacă aș fi fost singură. Dar după o anumită vârstă dorințele nu mai sunt la fel de ușor de pus în practică. Înveți să așezi permanent în balanță avantajele și dezavantajele. Te gândești la întreaga familie, nu numai la tine, căci nu mai ai egoismul specific tinereții.

Cearta noastră cu vecinul scoțian s-a încheiat în coadă de pește. El a rămas supărat că am discutat cu soția lui, noi am rămas păgubiți și nervoși. Nu ne mai vorbim de atunci. Măcar am scăpat de prefăcătoria tipic britanică. S-a terminat cu zâmbetele false și cu salutul ăla ciudat al lor.

Întotdeauna când ne întâlneam, strigau de departe la mine un Hiya prelung (pronunțat haia), care se auzea cale de două străzi. Zâmbeau arătându-și toți dinții. M-au păcălit o vreme, până când am observat că zâmbetul dispărea brusc, imediat ce îmi luam privirile de la ei. O chestie general valabilă la scoțieni. Toți fac la fel. Am învățat să fac și eu același lucru când îi întâlnesc.

În viața asta înveți tot timpul. Te adaptezi sau dispari. Până la urmă, nu e un lucru chiar atât de rău. Are și prefăcătoria asta părțile ei bune. Atâta timp cât nu îți arăți pe față disprețul, mila sau cine mai știe ce alt sentiment, eviți orice conflict. Scoțienii fac asta în fiecare clipă a vieții lor.

Venită dintr-o țară în care oamenii sunt mereu grăbiți, mereu nervoși, mereu la întrecere cu cei din jur, am rămas blocată și cu gura căscată când am intrat prima dată într-un supermarket britanic. Nimeni nu se grăbea. Nimeni nu se lupta cu ceilalți ca să ia ultima sticlă de lapte din raft. Nimeni nu bombănea când casierul stătea de vorbă minute întregi cu câte un client.

Pe fiecare culoar al magazinului, oamenii îți spuneau de departe sorry, deși nu te deranjaseră cu nimic. Își cereau scuze numai pentru faptul că erau nevoiți să treacă cu coșul de cumpărături la (doar) un metru de tine. Probabil datorită acestui tip de comportament auzi rareori o ceartă între oameni. Sunt învățați de mici să evite orice ar putea duce la scandal.

Dar mie îmi lipsește gălăgia. Mi-e dor de agitația din orașele noastre, de râsul vesel al copiilor, ba chiar și de glumele proaste pe care le fac oamenii când stau la coadă la supermarket. Mi-e dor de tot ce înseamnă țara mea, oamenii mei, viața mea de dinainte de Scoția. Nu e rău nici în Scoția. Dacă îți place liniștea și cauți un loc unde să nu te deranjeze nimeni, e țara ideală.

Eu am crescut în cel mai aglomerat cartier din Ploiești. Apreciez clipele de liniște, dar dacă aceste clipe devin zile, apoi luni, apoi ani, mă simt de parcă am aterizat pe Marte, într-o pustietate fără margini. Am plâns ca un copil în Sardinia. Mi-am început vacanța într-un mall de lângă aeroportul din Olbia.

Era acolo un zumzet necontenit. Nici măcar nu știusem că îmi lipsește până când nu mi-a invadat creierul. Oamenii râdeau, vorbeau, cântau, se certau. Trăiau. Ce diferență față de mall-urile aglomerate din Scoția, unde aproape că poți auzi musca zburând! Sângele nostru fierbinte, de latini, m-a unit cu oamenii vii care umpluseră mall-ul sard și m-a împăcat pentru o vreme cu lumea.

Despre momentul acesta am mai povestit de-a lungul timpului, căci mi-a marcat o bornă în viață. M-a ajutat să îmi dau seama cine sunt, ce îmi doresc, ce anume îmi dă o stare de bine și din ce motiv sunt uneori întoarsă pe dos. În ciuda tuturor celor de mai sus, când încerc să mă gândesc la o eventuală întoarcere în România, mi se strânge carnea pe mine.

Nu cred că aș mai suporta să mă înjure oamenii pe stradă pentru că s-a pișat câinele pe un stâlp de iluminat, nici să văd copiii desculți și dezbrăcați ai celor care abia își duc zilele de azi pe mâine jucându-se printre mașinile de lux ale celor care au exagerat de mulți bani. Aș înnebuni de furie comparând prețurile și salariile din UK cu cele din România.

Mai presus de toate, mi-ar fi teamă să mă întorc pentru că, în inima mea, sunt încă româncă get-beget. Am adunat, în acești cinci ani de Scoția, nenumărate sentimente, și mai bune, și mai rele. Probabil primul român care m-ar călca pe coadă în orașul meu ar simți imediat, pe propria lui piele, toată furia pe care am adunat-o de-a lungul timpului. Și s-ar mira de reacția mea exagerată.

***

Dacă ți-a plăcut articolul, mă poți susține AICI.

S-ar putea să te intereseze și aceste articole:

Nu mă pricep să îmi stăpânesc emoțiile

Ce să faci când te plictisești

Cât de periculos poate fi să ai un câine ca Bruno al meu

30 de cm de mădular agitat

Cum au apărut castelele în Scoția – pamflet

Despre Scotia direct de la fata locului

Rădăcini rupte. Moartea umanității e aproape

Să râd în limba mea, să plâng în limba mea

3 thoughts on “Să râd în limba mea, să plâng în limba mea”
  1. Scrie mereu ca aici, Vienela, scrie pentru noi, românii tăi gălăgioşi şi cârcotaşi, dar cu zâmbete sincere. Acum te recunosc. Când scrii urări dulcege/nesărate de bună dimineaţa, noapte bună etc, mă-ntreb ce s-o fi întâmplat cu tine.

    1. Genul asta de articole nu prea se cauta, Vero. De cand l-am publicat si pana acum a adunat 7 (vizionari). In aceeasi perioada de timp de la publicare, un articol d-ala cu buna seara aduna cateva zeci de vizualizari. 😉

  2. Păi da, că zice-se, pe bune, din surse oficiale, că din 2000 încoace coeficientul mediu de inteligenţă al populaţiei e în scădere.
    Şi asta (zic eu) nu fiindcă se nasc copii mai proşti, ci fiindcă sunt prostiţi, pentru că totul, începând cu programa de la grădiniţă şi din clasele primare, încurajează copiii să nu gândească şi nu-i recompensează în niciun fel pe cei dornici s-o facă, şi în stare s-o facă. De-aia le place să le dai tu mură-n gură urări de noapte bună etc.
    Sper că făcând asta câştigi ceva mai mult decât vizualizări, ca măcar să scoţi un câştig substanţial din articolele pentru retardaţi.
    Eu, oricât de mult ţi-aş aprecia condeiul, articole de-alea nu pot să citesc şi nici să le dau “like” pe FB.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.