Skip to main content

Prin ploaia care nu se termină cu adevărat niciodată

Strâng mai bine jachețica în jurul mijlocului subțire. Pe sub piele mi se strecoară valuri reci. Plouă. În mașină e frig, la fel de frig ca pe străzile pustii. Am senzația că durează o veșnicie până când Mihai bagă cheia în contact și pornește motorul. Apăs grăbită butonul. Să fie căldură! îmi vine să strig, ca un mic Dumnezeu cu acces la computerul de bord. Știu că va dura câteva minute până când aerul se va dezmorți. Îmi trag gluga pe cap și îmi lipesc geanta de picioare. Am o pătură pe bancheta din spate. Mă tot întreb dacă să o smulg de acolo pentru a mă înveli. Înainte de a mă decide, suntem la jumătatea drumului spre muncă.

Deja am văzut câțiva nebuni. Așa îi alint pe cei care, la șase dimineața, indiferent de cum ar fi vremea, aleargă pe străzile satului, îmbrăcați extrem de sumar. Nu îi pot înțelege, la fel cum probabil nici ei nu mă înțeleg pe mine. Ce motiv au oamenii să alerge dacă nu îi urmărește vreun câine agresiv, vreun tâlhar pus pe rele, vreun violator și nici nu au de gând să participe la vreun maraton? De ce să renunți la căldura patului și să ieși în ploaie, la răsăritul imaginar al soarelui, îmbrăcat numai în tricou și pantaloni scurți, ca să alergi până îți iese limba de un cot din gură? De ce?

Până și Bruno, câine care iubește vremea de aici, și-a schimbat blana. Doar năravul de a lătra la poștaș i-a rămas. Și plăcerea de a se tăvăli prin băltoace sau pe unde este iarba mai mare și pământul mai îmbibat de apă. I-am făcut zilele trecute o poză. Reușită. Nu o pot posta pe internet din cauză că se vede mocheta mizerabilă care acoperă treptele casei. Este imposibil să mai scot jegul din ea, căci Bruno îmi aduce de cel puțin două ori pe zi noroi, iarbă și frunze în casă.

Poate că într-o zi voi renunța totuși la jena care îmi chinuie mintea și nu mă voi mai întreba “ce vor crede oamenii despre mine când vor vedea mocheta călcată în picioare de Bruno”, ci doar voi găsi curajul de a-i înveseli pe cei care pot trece cu vederea faptul că îmi trăiesc viața, nu mă târăsc prin ea cu peria de covoare în mână. Poate… Deocamdată strâng mai tare jacheta în jurul mijlocului subțire și încerc să îi înțeleg pe cei alături de care am ales să trăiesc – scoțienii care aleargă mai mult dezbrăcați la 10 grade, prin ploaia care nu se termină cu adevărat niciodată.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.