Scoția. 18 august 2018. Vreme de toamnă târzie în plină vară. Plouă mărunt, bate un vânt înțepător și e frig, al naibii de frig. Aseară am avut o aventură de tot râsul pe saltea. Sunt obosită. Câinele plânge lângă ușă. Mă ridic, trag niște haine pe mine, aprind o țigară și îl scot în curte. Ploaia cade la orizontală. Mă adăpostesc în ușa magaziei. În spatele meu se aude un foșnet. Simt cum mi se strecoară ceva printre picioare. Mă uit în jos. O pisică neagră fuge spre iarba verde care se întinde în întreaga curte. Zâmbesc. O privesc cum calcă pe vârfuri peste picăturile de apă. Încearcă să se îndepărteze de mine. Poate că am trezit-o din somn. Zâmbetul mi se șterge de pe chip când îmi dau seama că se îndreaptă către Bruno.
Câinele e cu capul în pământ, preocupat să miroasă niște urme. Îl va lua prin surprindere. După cum îl cunosc, cel mai probabil va ataca, speriat de bulgărașul negru apărut de niciunde. Merg în spatele ei, la fel de grăbită. Sper să ajung la timp. Bruno simte mișcare. Saltă capul din iarbă. Pisicuța îl observă și cotește dreapta. Aproape că se răstoarnă. Sare gardul tocmai în clipa când câinele, parcă deodată trezit din somn, ia poziția de atac. Îl văd cum rămâne încremenit, dezorientat. Ce a fost arătarea aia? Se ridică în două labe. Stă rezemat de gardul peste care a sărit pisica. Ezită.
Glasul meu îl aduce cu picioarele pe pământ. Nu e voie, Bruno! Prea târziu. Câinele deja a observat că arătarea e o pisică. Plânge, plânge după ea, cerând să i-o aduc înapoi, să o răsfețe așa cum făcea cu pisilinele noastre de acasă. Îmi vine și mie să plâng – de mila lui, de dorul lor. Am obrazul ud. Dau vina pe ploaia scoțiană. Bag câinele în casă și plec la cumpărături. Sper ca negruța să mai treacă pe la noi. Va găsi în magazie mâncare bună și apă proaspătă. Poate este a nimănui și o putem îngriji noi, să ne aline dorul de frumoasele rămase în România.
Dragul de Bruno! <3 Tare-tare ma bucur (dau din coada si ma scutur!) 🙂 ca ati reusit sa luati cu voi ciocolata cu blanita. 🙂
Sanatate! <3 Succese!