Skip to main content

Pot câștiga orice război

Duminicile erau pentru plimbări în natură. Ne trezeam cu noaptea în cap, ne băgam lucrurile în ranițe și plecam în expediție. Treceam liniile de cale ferată și străbăteam câmpurile încinse de soare. La câțiva kilometri de Ploiești era o pădure bătrână, tare frumoasă. Acolo doream să ajungem. Sora mea rămânea în urmă întotdeauna, plângându-se că o dor picioarele. Uneori tata o lua pe umeri. Alteori micuța se bucura de leagănul improvizat din brațele părinților.

Doar eu, ciudata, mă grăbeam spre nu se știe unde. Țineam neapărat să fiu prima, deschizător de drumuri, pionier pe tărâmuri de poveste. Calea se întindea lin la picioarele mele și asta mă plictisea. Îmi inventam obstacole. Mă cocoțam pe fiecare dâmb, îmi strecuram tălpile în fiecare gropiță, mă suiam în fiecare copac. Știam, încă de pe atunci, că la câmpie totul e îngrozitor de uniform. Aveam nevoie de greutăți cu care să lupt, care să îmi dovedească faptul că sunt vie și puternică.

În zilele de vară soarele urca prea repede spre mijlocul nepătat al cerului. Întindeam brațele să cuprind fiecare boare. În mintea mea, transformam adierea vântului într-o furtună greu de învins. Deși încinsă de toridul iulie, îmi îngreunam înaintarea prin toate mijloacele de care dispuneam. Eram singură, deodată, abandonată în voia naturii dezlănțuite. Mă băteau vânturi și ploi reci, mă impingeau spre înapoi forțe nevăzute. Eram slabă, dar aveam o voință de cremene.

Urcam dealuri, alunecam, ștergeam picăturile de ploaie care îmi întunecau vederea, coboram văi, mă agățam cu mâini firave de buruienile care îmi ieșeau în cale, mă ridicam și priveam sfidătoare cerul înnegrit de supărare. Nimic nu mă poate doborî, spunea chipul meu obosit, dar luminat de mândrie că a răzbit prin furtună. Nimic nu mă poate împiedica să descopăr ce se ascunde dincolo de orizont, să cuprind necuprinsul, strigam vântului turbat care amesteca, laolaltă, plete rebele, picuri mari de ploaie rece, lacrimi furibunde, frunze amețite de un dans ce le era necunoscut.

Din când în când, tata mă striga. Îmi cerea să mă opresc, să nu mă îndepărtez prea tare de grup. Mama mă întreba de ce îmi chinui trupul urcând și coborând dâmburi, când aș putea merge ca orice om normal, pe drum drept. Sora mea cerea să o iau cu mine. Mă cunoștea bine. Știa că, într-un fel sau altul, mă distram. Nu îi povesteam niciodată despre luptele imaginare pe care le dădeam cu natura potrivnică. Zâmbeam, o luam de mână și îmi continuam expediția inventând alte povești, mai ușor de digerat.

Când am ajuns în Scoția și am trăit prima zi cu vânt puternic, undeva pe un deal din apropierea casei, am avut un șoc. Istoria se repeta, identic, numai că de această dată nu în imaginația mea, ci în realitatea pe care o trăiam. Lacrimile mi se împleteau cu picături reci de ploaie, în plete mi se încurcau frunze amețite de un dans haotic, poteca îmi era plină de obstacole, iar vântul mă împingea furios spre înapoi. Luptam din răsputeri să înving natura. Voința mea de cremene câștiga bătălia. Pierderile era insignifiante. Primul pas făcut pe asfalt curat îmi dădea impresia că pot câștiga orice război.

De atunci, în fiecare toamnă, când în Scoția vântul turbat încearcă să mă împingă spre înapoi, gândul îmi zboară la copilul care am fost demult, la ceea ce am visat cândva și la ceea ce sunt astăzi.

One thought to “Pot câștiga orice război”

  1. Știi că era o vorbă:” ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se întâmple.” 🙂Acum te lupți în realitate cu vânt și ploi. Eu nu cred că aș rezista mult într-o țară cu vreme așa capricioasă.Sunt tare degerată.😬
    Pup eu Brunuț frumos!😘😘

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.