Trezirea a fost, ca în fiecare dimineață de vară, de-a dreptul orbitoare, căci soarele deja îmi mângâia genele, în încercarea de a se strecura sub pleoape. Nu m-am simțit capabilă să fac nici turul Frantei, nici al Italiei, așa că m-am mulțumit cu o mică tură de Malu Roșu, să-și dezmorțească Bruno oasele. Din pură obișnuință, mi-am băut prima cafea în fața monitorului, cu ochii pe știrile zilei. M-a durut să aflu că solistul trupei Linkin Park, pe care îl plăceam atât eu, cât și fiul meu, a ales să se sinucidă. Răscolită de muzica din căști, m-am scuturat și am ales să privesc spre locuri mai senine.

A fost clipa în care l-am zărit. Cu ochi mari, cu un început de zâmbet pe chip, atent la aparatul foto, iubitul meu ciocnea un pahar de nu știu ce cu prietenii din cămin. Era atât de tânăr, atât de frumos, atât de… el! Au trecut mulți ani de la momentul în care a fost făcută fotografia, însă chipul lui va rămâne acolo veșnic la fel. S-a amuzat văzând-o, apoi un nor de nostalgie i-a umbrit pentru o clipă chipul. Cât de repede zboară anii! Cât de repede ne maturizăm!

Rămasă pe scaun, cu privirea în gol și cu batista fluturând spre anii ce au trecut, izbucnesc în lacrimi de fericire de cum citesc veștile ce-mi vin din Anglia. Nu pot povesti despre ele, căci deja am fost certată pentru indiscreție. Mi-a reproșat că va ajunge să se ferească de mine așa cum vedetele se feresc de paparazzi. Prefer să păstrez secrete noutățile, decât să risc să nu mai aflu nimic. E de bine și asta mă face să plutesc de fericire. Mă duc să-mi cumpăr o înghețată la cornet. Și pufarine. Și un corn cu șampanie.