Duminicile erau pentru plimbări în natură. Ne trezeam cu noaptea în cap, ne băgam lucrurile în ranițe și plecam în expediție. Treceam liniile de cale ferată și străbăteam câmpurile încinse de soare. La câțiva kilometri de Ploiești era o pădure bătrână, tare frumoasă. Acolo doream să ajungem. Sora mea rămânea în urmă întotdeauna, plângându-se că o dor picioarele. Uneori tata o lua pe umeri. Alteori micuța se bucura de leagănul improvizat din brațele părinților.
Doar eu, ciudata, mă grăbeam spre nu se știe unde. Țineam neapărat să fiu prima, deschizător de drumuri, pionier pe tărâmuri de poveste. Calea se întindea lin la picioarele mele și asta mă plictisea. Îmi inventam obstacole. Mă cocoțam pe fiecare dâmb, îmi strecuram tălpile în fiecare gropiță, mă suiam în fiecare copac. Știam, încă de pe atunci, că la câmpie totul e îngrozitor de uniform. Aveam nevoie de Read More