Aeroportul din Glasgow e micuț, dar face impresie bună. Deși nu erau de culoare roșie, covoarele pe care scoțienii mi le-au întins la picioare de cum am coborât din avion m-au făcut să zâmbesc cu veselie. Totuși, m-am grăbit să ies de acolo, căci îmi ardea buza de o țigară și inima de dorul bărbatului pe care nu îl văzusem trei luni. Nu am reușit să găsesc un coș de gunoi, așa că am scrumat și am aruncat chiștocul în bidonul cu apă, după care am încercat să îmi sun soțul, să îl întreb pe unde este, să îl anunț că drumul spre Scoția a decurs bine și că am ajuns cu 20 de minute mai devreme.
Telefonul meu nu mergea. Sperând că este o greșeală pe undeva, am luat neamurile și prietenii la rând, până când mintea mea a acceptat ideea că aveam un telefon restricționat, pe care nu îl puteam folosi în Scoția.
-Bravo, Vienela! Presimt că te vei distra în această seară.
Dacă aeroportul are mai multe ieșiri? Dacă ceva neprevăzut îl va împiedica pe Mihai să vină să te ia? Dacă vă veți căuta unul pe altul până dimineață prin Glasgow? Mă uitam în jur și vedeam cum, rând pe rând, oamenii care fuseseră cu mine în avion părăseau aeroportul, făcându-l să pară tot mai pustiu. Nu mă lasă Mihai printre străini, mi-am spus, încercând să mă încurajez, și în aceeași clipă l-am zărit.
S-a apropiat, vesel și zgomotos. M-a luat o secundă în brațe, mi-a depus pe buze un pupic ultra decent și s-a dat doi pași în spate. Am schimbat câteva impresii cu băiatul care ne era șofer și ne-am urcat în mașină. Nici aici nu a fost Mihai mai intim cu mine. Ne-am ținut de mână, dar stând la o distanță respectabilă unul de celălalt. Probabil se jenează de băiatul acesta, m-am gândit, cu toate că nu îl știu pe soțul meu prea rușinos.
Apoi m-a săgetat un gând cumplit: ochii care nu se văd se uită. Se pare că bătrânii aveau dreptate când spuneau asta. Oare este posibil ca aceste trei luni în care nu ne-am văzut să ne fi distrus relația? Nu părea deloc șubredă acum trei luni… Niciodată nu a părut. Credeam că suntem ok împreună și că avem puterea de a fi sinceri dacă vreodată se va întâmpla să ne dorim ieșirea din relație. Totuși, de ce este atât de rece, de distant, de puțin vorbăreț?
Ajunși în Wishaw – orășelul în care locuim, ne-am grăbit să urcăm în noua noastră casă, un apartament cu trei camere. Mihai continua să îmi spună că i-a fost dor de mine, dar fără să îmi arate asta prin apropiere fizică. Am încercat să fac eu primul pas, mai ales că acum eram singuri în casă, și am remarcat cu stupoare că soțul meu, bărbatul alături de care dorm de 11 ani, se trăgea înapoi de câte ori mă apropiam de el. Ei, drăcie! Ce naiba se întâmplă?
M-am așezat pe canapea, distrusă psihic de gândul că ochii care nu se văd se uită, am aprins o țigară și-am căutat în gând cea mai bună metodă prin care să încerc să lămuresc problema. Acela a fost momentul când Mihai aproape că s-a aruncat pe mine și m-a sufocat cu sărutări. Eram complet derutată. Ce mama naibii se întâmplă?
Am aflat abia după vreo două ore în care am discutat diverse. Mihai al meu, știind că am stat atâtea ore în avion fără să fumez, s-a temut să nu îl simt că s-a apucat iar de fumat. Dorind să evite o scenă în fața aeroportului sau în mașina condusă de un român, a evitat să stea prea aproape de mine și mi-a mărturisit adevărul abia când m-a văzut bine instalată în apartament și cu țigara în mână. 😀
Zicala Ochii care nu se văd se uită nu e valabilă în cazul nostru.
..pfui, ce emotii mi-ai dat, fată! Niciodata ochii iubiti nu se uita, cand privirile poarta in ele imensitati, oricat de poetic scriu eu aici, nu au cum sa piara sub vremelnicii….
Hai, ca greu tine omul pasul cu tine. Te-ai pus pe scris, nu gluma!
Adevarul este ca ar fi fost inexplicabil sa se intample, mai ales ca el a mai fost plecat si acum doi ani in Germania, tot trei luni. 🙂 Dar in mintea mea totul capata proportii uriase. :)))
Hi, hi, pana si eu tin greu pasul cu mine. :)))
:)) povesti cu final neasteptat
:))) Imi place sa scriu asa.
Te-am gasit prin spamuri.
Eşti marea maestră a povestirilor cu final neaşteptat/surprinzător! 🙂
Multumesc frumos, Vero! Raman totusi la parerea ca marea maestra a povestirilor de tot felul tu ramai. 🙂 <3
Mulţumesc şi eu, Vienela. Mă simt măgulită. 🙂
Dar mă supraapreciezi. 🙂
Eh, lasa modestia… 😉
Asta ar trebui mai degrabă să-ţi spun eu ţie 🙂
😀
? iar m-ai păcălit.Să-mi stea inima în loc.Nu ți-ai pierdut talentul de a ne surprinde.
Nu chiar. Mai degraba as spune ca de data asta am trait ceva surprinzator. 😀
Te cunosc doar de pe blogurile tale dar n-ai reusit sa ma “pacalesti”! 🙂 N-am ghicit motivul, evident, dar nu aveati cum sa ajungeti in acest… Impas. Orice e posibil, desigur, dar nu si probabil!
Sa fiti fericiti! <3
Hi, hi, si totusi eu am gandit-o, chiar daca doar pentru o clipa… 🙂
Tot binele din lume ti-l dorim si tie! <3