A fost o vreme când oamenii cu gura mare mă intimidau grozav și mă făceau să las capul în pămănt fie că aveau dreptate, fie că nu. Mi se părea că s-ar stârni un uragan dacă le-aș răspunde pe măsură și preferam să îmi înghit vorbele veninoase care îmi stăteau pe limbă. A fost o vreme când, judecată fiind de alții, mi-am deschis larg sufletul pentru a mă justifica. Mare greșeală! Nu doar că nu le-a păsat de problemele mele, dar au și profitat de ocazie pentru a mă bate cu propriile mele arme. Mi-am învățat lecția și, surprinzător chiar și pentru mine, am rămas cu o ură fantastică față de încrezuții -niște oameni mărunți care se cred dumnezei- care m-au atacat doar ca să se afle în treabă.

Nu mai dau explicații nimănui. Deciziile legate de viața mea le iau singură și singură rămân răspunzătoare pentru ele. Cum ar spune persoanele din generațiile mai de demult, nu mă duc la nimeni la zeamă de varză. Dacă am, mănânc, dacă nu, înghit în sec și aștept zile mai senine. Aleg să nici nu mă mai bag în discuții, chiar dacă am un punct de vedere clar și dacă l-aș putea expune ca la carte. Nu-i treaba mea să educ oameni și nici să le arunc în traistă, deși am făcut-o de nenumărate ori.

Știți câți bloggeri am ajutat de-a lungul celor cinci ani de când mă învârt zi de zi prin online? Zeci de bloggeri. Într-o zi voi completa lista rușinii și o voi publica. Un soi de bătut obrazul, cu nume și prenume, cu tot ceea ce am făcut pentru ei, cu tot sprijinul pe care l-am oferit. Știți cu ce m-am ales? Când și-au văzut sacii în căruțe, mi-au întors spatele sau chiar mai rău. Treaba lor. Mi-au dovedit doar că sunt făcuți dintr-un material de proastă calitate. Încă ceva: m-au făcut să îmi pierd încrederea în oameni, să nu mai simt nevoia de a întinde o mână celor care au nevoie.

Asta nu înseamnă că nu ajut, ci doar că sunt mai selectivă, că nu mă mai arunc în luptă pentru alții așa cum o făceam cândva. Îmi văd de drumul meu și, dacă se întâmplă să-mi iasă în cale vreun călător însetat, îi dau o cană de apă din bidonul meu, dar abia după ce mă asigur că nu are în mână vreun cuțit. Puține au mai rămas persoanele pentru care m-aș mai duce până la fântână, să scot apă proaspătă, să le ofer o carafă care să se aburească.

Așa că închei acest articol rugându-i pe toți cei care au profitat vreodată de bunătatea mea, ca și pe cei care cred că au dreptul de a mă judeca, să-și vadă de viețile lor. Mă cam doare la bascheți de frământările voastre, oameni mărunți care vă credeți dumnezei.