A fost o vreme când oamenii cu gura mare mă intimidau grozav și mă făceau să las capul în pămănt fie că aveau dreptate, fie că nu. Mi se părea că s-ar stârni un uragan dacă le-aș răspunde pe măsură și preferam să îmi înghit vorbele veninoase care îmi stăteau pe limbă. A fost o vreme când, judecată fiind de alții, mi-am deschis larg sufletul pentru a mă justifica. Mare greșeală! Nu doar că nu le-a păsat de problemele mele, dar au și profitat de ocazie pentru a mă bate cu propriile mele arme. Mi-am învățat lecția și, surprinzător chiar și pentru mine, am rămas cu o ură fantastică față de încrezuții -niște oameni mărunți care se cred dumnezei- care m-au atacat doar ca să se afle în treabă.
Nu mai dau explicații nimănui. Deciziile legate de viața mea le iau singură și singură rămân răspunzătoare pentru ele. Cum ar spune persoanele din generațiile mai de demult, nu mă duc la nimeni la zeamă de varză. Dacă am, mănânc, dacă nu, înghit în sec și aștept zile mai senine. Aleg să nici nu mă mai bag în discuții, chiar dacă am un punct de vedere clar și dacă l-aș putea expune ca la carte. Nu-i treaba mea să educ oameni și nici să le arunc în traistă, deși am făcut-o de nenumărate ori.
Știți câți bloggeri am ajutat de-a lungul celor cinci ani de când mă învârt zi de zi prin online? Zeci de bloggeri. Într-o zi voi completa lista rușinii și o voi publica. Un soi de bătut obrazul, cu nume și prenume, cu tot ceea ce am făcut pentru ei, cu tot sprijinul pe care l-am oferit. Știți cu ce m-am ales? Când și-au văzut sacii în căruțe, mi-au întors spatele sau chiar mai rău. Treaba lor. Mi-au dovedit doar că sunt făcuți dintr-un material de proastă calitate. Încă ceva: m-au făcut să îmi pierd încrederea în oameni, să nu mai simt nevoia de a întinde o mână celor care au nevoie.
Asta nu înseamnă că nu ajut, ci doar că sunt mai selectivă, că nu mă mai arunc în luptă pentru alții așa cum o făceam cândva. Îmi văd de drumul meu și, dacă se întâmplă să-mi iasă în cale vreun călător însetat, îi dau o cană de apă din bidonul meu, dar abia după ce mă asigur că nu are în mână vreun cuțit. Puține au mai rămas persoanele pentru care m-aș mai duce până la fântână, să scot apă proaspătă, să le ofer o carafă care să se aburească.
Așa că închei acest articol rugându-i pe toți cei care au profitat vreodată de bunătatea mea, ca și pe cei care cred că au dreptul de a mă judeca, să-și vadă de viețile lor. Mă cam doare la bascheți de frământările voastre, oameni mărunți care vă credeți dumnezei.
Ooof, Vienela… Privesc fotografia cu Miti care doarme in raft si am o senzatie de gol in suflet citind aceste randuri; ma gandesc la cat suflet pui in ceea ce faci, la cat de mult iubesti blanosii 🙂 pe care i-ai luat de pe strada si pe care ii rasfeti si-i faci celebri :); ma gandesc la cate valuri inalte (si furioase) ale vietii cred ca ai avut de infruntat… si cu toate ca ai multe adunate in suflet si in minte iti faci timp si pentru altii, si primesti praf de la cei pe care i-ai ajutat. Stiu ca nu e usor sa primesti praf in schimbul aurului.
Pur si simplu, “oamenii marunti” nu te pot atinge daca nu ii lasi sa o faca; cei care ti-au dovedit ca sunt marunti nu pot ajunge la tine… Ei incearca – si uneori reusesc – sa te loveasca tocmai pentru ca iti simt puterea de a darui, de a realiza ceva si se simt, cumva, inferiori – vor sa se distanteze, poate, pentru ca nu le place sa stie cineva ca au primit ajutor – ei vor sa uiti chiar tu ca le-ai oferit ajutor… Arunca in tine cu pietre, sa fugi de ei, sa-i uiti. Acestia sunt oamenii care vor sa se creada ca tot ceea ce au reusit au reusit fara ajutor – ca si cum ar fi o rusine pentru cineva sa primeasca ajutor atunci cand are nevoie… Sunt acei oameni carora le e rusine si cu parintii lor, daca acestia sunt oameni de la tara, cu mainile asprite de munca.
Cred ca nu merita sa le faci cinstea de a le scrie numele pe vreunul dintre blogurile tale.
Scuza lungimea mesajului (am scurtat cat am putut) 🙂
Te imbratisez cu drag.