Spre litoral am plecat pregătită cum se cuvine: un ghiozdănel cu doar câteva obiecte vestimentare, un binoclu de armată împrumutat de la cumnatul meu, aparatul de fotografiat, baterii de rezervă și un card de memorie suplimentar, să fiu sigură că voi putea face toate pozele pe care voi dori. Spre amuzamentul apropiaților mei, cu toate că m-am abținut cât am putut, tot m-am întors acasă cu aproape 6000 de poze. Eram fericită că am văzut atât de multe lucruri, că m-am putut relaxa după un an de muncă nebună, însă aveam și o nemulțumire, poate copilărească, poate îndreptățită: din miile de poze făcute în patru zile, nici una nu era atât de frumoasă încât să semene a tablou, a operă de artă. E drept, nu am destul experiență și nici aparatul nu mă ajută, dar tot mă apăsa această problemă.
Ajunsă acasă, m-am mai liniștit și am zâmbit amintirilor. Pozele mele erau doar simple imortalizări ale unor peisaje ori momente, fără nimic special. Nu-i nimic, mi-am spus. Voi folosi câteva fotografii pentru postările de pe blog, iar pe restul le voi aduna în colecția de amintiri din vacanța lui 2016. M-am ținut de plan până astăzi, când am căutat o anumită fotografie prin calculator și am dat, absolut neașteptat și cu totul întâmplător, de poza ca un tablou despre existența căreia habar nu aveam. Unde a stat ascunsă? Cum de nu i-am observat până acum frumusețea? Este una dintre primele fotografii pe care le-am făcut când am ajuns pe litoral, undeva între Năvodari și Mamaia.
Nu știu cum vi se pare vouă, dar eu o văd ca pe un tablou, o poză neașteptat de frumoasă… Dați clic pe ea pentru mărire.
