O duminica din luna august. Aveam probabil in jur de 12 ani si ai mei se pregateau pentru o iesire la iarba verde. Nerabdatoare, am luat mingea si am iesit in fata blocului. Strada era pustie. Firesc, as spune acum. Cine mai sta pe afara duminica, la ora 7 dimineata? Pe trotuar se intindea umbra unui plop, intrerupta din loc in loc de razele soarelui abia rasarit. La picioare aveam covor de frunze patate in diverse culori. Iubeam deja frunzele de plop, cu multele lor nuante de verde, galben si maro. Cerul era fara pete, de un albastru curat, clar, bland. Mi-am imaginat ca soarele voia sa ajunga la mine, sa imi incalzeasca pielea. Impiedicat de plopul batran, astrul solar se inalta tot mai sus, facandu-mi semne. Am ridicat ochii spre cer si l-am salutat, incantata.

Nu stiu de ce mi-a ramas in minte aceasta amintire si de ce revine an de an, in august, in diminetile senine. Si mi-ar placea sa ii pot spune fetitei de atunci (copilului din mine) ca soarele chiar rasare pentru ea, chiar isi indreapta razele spre piele-i infrigurata, chiar straluceste doar de dragul ei. As vrea sa ii mai spun ca pentru fiecare petic cenusiu din viata exista o floare parfumata, de un roz bland, care ii poate aduce zambetul pe buze si o poate ajuta sa viseze frumos in continuare. Trebuie doar sa o caute cu rabdare.

Duminica senina sa aveti!

urare de duminica