Skip to main content

Norul care umbrește fericirea

Tremur în fiecare dimineață și-mi vine să-mi ascund mâinile în blana călduroasă a câinelui. Mai e mult până vine vara? întreb privind spre cerul niciodată cu adevărat senin. Cu fiecare nouă zi ploioasă îmi dau seama că șansele de a mă bucura pentru mai mult timp de căldură scad, și scad, și iar scad. Mă plimb pe străzi înhăimurată ca un eschimos. În jur mă râd copacii și tinerii ce umblă în tricouri subțirele. Hai, soare, cu puterea ta nelumească, fă o vrajă și dă-mi o rază, dă-mi una să fie doar a mea, să o îmbrățișez în fiecare dimineață, să-i mângâi pletele blonde și să îi fur căldura ce dă viață și poftă de a redeveni copil!

Soare mă ascultă, însă nu îmi răspunde. Inima îmi tremură. La fel și mâinile cramponate de lesa cu care îl stăpânesc pe Bruno. Pașii cadențați mă poartă până la margine de oraș, acolo unde un grup de dromaderi cerșește atenția trecătorilor. Îi văd tocând mărunt din buzele ce ar face invidioase vedetele siliconate și botoxate de pe la noi și de aiurea. Ce rugăciuni adresează soarelui nu știu. Unul dintre ei, un dromader cu gene lungi și blana închisă la culoare, îmi face semn să vin mai aproape, însă nu-mi spune absolut nimic despre gardul care ascunde o mulțime de primejdii (vedeți voi în videoclip ce am pățit).


Îi ating botul moale, catifelat. Tresare când simte mâna mea rece. Îi spun că mi-a dor de-o zi senină și atunci, privind spre cerul pătat de alb, îmi promite că va înghiți singurul nor care îmi umbrește fericirea. Îi ofer, la schimb, șansa de a ajunge vedetă pe un blog românesc, într-un tărâm de poveste: Vieneland.

 

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.