Pe vremea când încercam să îl “educ” pe Bruno, o tanti m-a catalogat ca fiind cretină pentru că îndrăzneam să îi pun câinelui la gât o zgardă cu țepi. Nu a fost singura care m-a condamnat, cu toate că am explicat de zeci de ori prin câte accidente/incidente am trecut din cauză că animalul mă trăgea pe unde avea chef, ataca din senin oameni și alte ființe etc. A fost o lecție urâtă, din care am învățat că e mai bine să îmi urmez drumul fără să mă uit în jur și fără să mă justific în vreun fel pentru faptele mele. Noi, românii, avem o vorbă din bătrâni – “gura lumii doar pământul o astupă”, o vorbă care spune totul despre nația noastră: ne place să criticăm, să judecăm, să aruncăm cu piatra în alții fără să ne pese că avem, la rândul nostru, o mulțime de bârne în ochi, nepăsători la faptul că o vorbă poate să rănească mai tare decât o palmă. Dureroasă, tristă și parcă fără de speranță concluzie.

Am ridicat privirea spre lume și am găsit un popor care știe ce este toleranța și care poate accepta faptul că și cei din jur au aceleași drepturi. Pe un grup plin cu iubitori de căței, o doamnă din Scoția a postat un anunț: dorea să doneze cățeaua în vârstă de doi ani și îi căuta o familie care să o iubească și îngrijească așa cum merita. Credeți că a sărit cineva în sus să o înjure sau să o amenințe pentru că abandonează un suflețel nevinovat? Sau că au început să o blesteme pentru păcatul de moarte pe care îl comitea? Sau că măcar au întrebat-o din ce motive nu mai putea păstra câinele pe care îl crescuse de la câteva luni?

Nu, nu, nu. Toată lumea de pe grup a dat sfaturi pertinente, mulți au trimis linkuri spre asociații care se ocupă de asemenea cazuri, unii și-au tăguit prietenii, solicitând ajutor pentru cățelușa care urma să își schimbe stăpânii și casa. Nimeni, absolut nimeni nu a judecat situația, nimeni nu a aruncat cu mizerii în femeia care postase anunțul. Cât de departe suntem noi de o asemenea normalitate? În ce mocirlă fără fund ar fi fost aruncată biata, dacă ar fi postat anunțul pe un grup de români?

*

Ieri am fost la mare, într-un sătuc cochet, premiat pentru curățenia cu care, pe bună dreptate, se laudă. Vorbim despre o țară civilizată, unde toată lumea are obligații, dar și drepturi. De exemplu, dreptul de a-și duce prietenul patruped la mare, să se bălăcească în apă și să doarmă pe nisipul cald. Ce soluție au găsit scoțienii pentru a împăca și capra, și varza? În sat există două plaje. Pe una dintre ele este voie cu cățeii, pe cealaltă nu. Rețineți și faptul că aceste două plaje sunt mici, atât de mici încât par a fi doar niște petice de pământ pe care au fost descărcate două dube cu nisip. Cu toate astea, oameni și căței erau, deopotrivă, fericiți. Am convingerea că scoțienii ar fi împărțit plaja în două, dacă ar fi avut un singur petic de nisip, astfel încât proprietarii de câini să se bucure de drepturi egale cu ale celor ce nu vor animale în preajmă.

Spre surprinderea mea, pe plaja unde aveau voie cățeii am văzut o mulțime de familii fără animale de companie. Am văzut copilași aduși acolo special pentru a se juca printre câini, am văzut oameni care făceau plajă fără să se simtă deranjați de faptul că uneori un cățel trecea în fugă pe lângă pătura lor, la fel cum am văzut că fiecare proprietar de câine avea la el pungi și aduna gunoiul lăsat de patruped. Vom vedea vreodata asemenea minuni și în țara noastră? Putem compara normalitatea lor cu normalitatea noastră?