Știind cât de tare a fost afectat câinele meu de pocnitori și artificii anul trecut, am așteptat cu groază trecerea în 2018. În foarte multe privințe scoțienii sunt mai presus decât noi, așa că eram îndreptățită să îmi imaginez că vor avea pocnitori care să spargă geamurile și artificii care să dea impresia că s-a pornit războiul. Am închis geamurile, am pus la îndemână jucării și recompense, am izolat casa pe cât de bine am putut, astfel încât Bruno să fie cât mai puțin stresat de zgomote, apoi m-am pus pe așteptat, cu inima cât un purice.

Cu patru minute înainte de miezul nopții s-a auzit prima pocnitoare. Până la sosirea lui 2018 am mai auzit încă două. A urmat apoi o rafală de artificii superbe care au luminat cerul în toate culorile și formele posibile. Bruno a lătrat când a auzit prima pocnitoare, după care s-a ascuns sub biroul meu. La ora 00:05 totul se liniștise deja, iar câinele se juca vesel prin casă, fără să își aducă aminte de spaima prin care trecuse cu 365 de zile în urmă. 

Scoția este o țară minunată! Noaptea dintre ani se sărbătorește în casă ori la restaurant, în vacanță sau pe stradă, însă fără pocnitori (am bănuiala că acele trei bubuituri se datorează vecinilor mei români din blocul unde locuiesc), fără urlete de balamuc, fără colindători care să dărâme ușa peste oameni, fără toată nebunia care este la noi și care bagă spaima în animale, ba chiar și în persoanele sensibile.

Totuși, o parte din mine a plâns de necaz când a văzut cum se distrau în România rudele și prietenii adunati la țară, în casa cumnatului meu. Mi-aș fi dorit să fiu acolo, cu ei, să ciocnim un pahar de șampanie, să mergem prin sat, pe la vecini, să îi colindăm, să dăm muzica la maxim și să dansăm până ne obosesc picioarele, să facem grătare și să lăsăm copiii să se distreze după cum simt. Dar unde l-aș fi putut ascunde pe Bruno, să nu cadă lat de spaimă din cauza gălăgiei infernale care se dezlănțuie la noi în noaptea dintre ani?