Nu îmi aduc aminte dacă mi-a fost inoculată iubirea pentru animale sau dacă m-am născut cu ea în sânge. Tatăl meu a crescut la țară, într-o familie săracă. Bunicul murise în razboi, lăsând acasă o văduvă și șase copii, toți minori. Bunica le-a trasat sarcini precise, a împărțit munca din gospodărie, astfel încât fiecare copil să contribuie cu ceva la bunăstarea familiei. Tatălui meu, de exemplu, i-a revenit obligația de a duce vaca pe câmp, la păscut. Avea doi buni prieteni: un cal și un câine. Obișnuia să priponească vaca într-un loc umbros, apoi să galopeze cu armăsarul pe câmpuri. Câinele îi însoțea întotdeauna, alergând lângă picioarele calului.
Într-o zi, nu se știe din ce motiv, calul a făcut un pas greșit și și-a lăsat sutele de kilograme pe laba câinelui, într-o călcătură de coșmar. Doar o clipă, timp suficient pentru câine să simtă o durere cumplită, căci nu-i lucru de șagă să te calce pe picior un armăsar care galopează. Câinele a întors capul și a înfipt dinții în carnea care i-a ieșit în cale: piciorul tatălui meu, care avea pe atunci vreo zece anișori. Credeți că s-a supărat? Nicidecum. A înțeles că nu e vina animalului. Ne povestea întâmplarea când eram mici și ne arăta, cu mândrie, gaura lăsată amintire de colții câinelui.
Nici mama nu era altfel. Am mai povestit pe undeva cât de săracă a fost în copilărie, câte eforturi a făcut bunica pentru a reuși să își crească singură copilul abandonat de tată. Într-o zi, întorcându-se de la școală pe o ploaie torențială, mama a întâlnit un cățel care stătea zgribulit lângă o poartă. I s-a rupt inima de mila lui și, știind că locuiește aproape și că în casă va putea să se încălzească, a dezbrăcat paltonul cumpărat cu mari sacrificii de către bunica și a învelit câinele. Avea vreo șapte anișori, dar bătaia pe care a mâncat-o mai târziu pentru că nu a mai regăsit paltonul, a ținut-o minte până în ultima clipă a vieții. Dar asta nu a împiedicat-o să iubească în continuare animalele și să le ocrotească.
Cu asemenea părinți, nu e de mirare că Vienela a furat mereu carne din frigider pentru a hrăni animalele aciuate pe la bloc. Nici că acum are în casă, adunate de pe străzi, o mulțime de animale: patru pisici și un câine. Nu e de mirare că a dus muncă de lămurire, cu răbdare și pricepere, pentru a-i convinge pe nepoții soțului său că animalele trebuie iubite și protejate. Nu-i de mirare nici măcar că a reușit să scoată, din doi copii care se isterizau când un pui de pisică se apropia de ei, niște veritabili iubitori de animale, copii care acum visează să crească mari și să aibă propria lor pisicuță, propriul lor câine, ba chiar și să salveze animale sălbatice pe cale de dispariție.
Ne naștem iubitori de animale sau devenim? Voi ce credeți?
One thought to “Ne naștem iubitori de animale sau devenim?”