Poate ați aflat, poate nu, așa că ne facem datoria de a vă ține la curent cu noutățile. Iubitorii de animale, tot mai mulți în lume, s-au zbătut și au luptat pentru ca nebunii și tradiționaliștii să renunțe la a mai ține câinii legați în lanț, “paznici” ai unor curți mai mult sau mai puțin îngrijite. Până la urmă, mai toți au înțeles că și noi avem suflete și merităm să ne trăim viața liberi, să putem alerga pe unde vrem, să dormim când avem chef, să ne ascundem dacă ne este frică, să dăm din codițe dacă suntem bucuroși.
Dar ce te faci când dai peste nebuni care, în disperarea lor de a controla câinii pe care îi au în grijă, ne leagă unii de alții cu tot felul de lese colorate? Cum să alergi și să te joci dacă de tine atârnă un alt câine, dornic să facă stânga când tu vrei dreapta și invers?
Primul pas este să îți convingi “partenerul” de care ești legat să vină mai aproape. Odată ajuns lângă tine, îi șoptești planul și îi ceri să confirme că a înțeles și este de acord.
În caz că supraveghetorul pare să aibă ceva bănuieli, faci pe nebunul. Te joci, te dai rostogol, îți prinzi lesa pe frunte ca tipul ăla de la numaiștiuceformație din antichitatea muzicii românești, totul cu speranța că omul își va îndrepta privirile spre cer, făcându-și cruci.
Dacă ai reușit să treci de hopul ăsta, ce rămâne de făcut e joacă de cățelandră. Îi arăți lui Onix pasul următor. E o elevă silitoare, care ar face orice ca să își mulțumească profesorul și să se distreze. Uneori poate părea neatentă, dar îți garantez că trage cu urechea la tot ce vorbesc.
Nu îți rămâne decât să te prefaci că mirosi împrejurimile sau că ai adormit cu nasul în boscheți. De rest se ocupă micuța Onix. Are dinți mici, unii dintre ei încă de lapte, dar jur că pot tăia și cea mai trainică lesă, așa cum s-a întâmplat azi, când sora lui mami s-a trezit că ținea în mână o zdreanță de care nu mai era nimeni legat. Noi, câinii familiei, alergam liberi prin curte.
Vă pupă Bruno! Și surioara lui, Onix, desigur!