Singurătatea îmi era tovarășă bună, credincioasă. Mă obișnuisem cu toanele ei de femeie neînțeleasă, care te poate ridica pe culmile fericirii de a nu împărți cu nimeni bucata aia bună de friptură sau te poate adânci în bezna disperării de a avea o nouă pasiune, pe care nu o poți împărtăși cu nimeni. Mă învârteam prin casă așa cum se învârte frunza căzută din pom pe luciul apei. Fără scop, fără țintă, fără să îmi pese unde mă vor purta pașii în secunda următoare.
Mă trânteam pe covorașul adus din țară – de fapt, este o păturică lucrată manual cu mulți, mulți ani în urmă de către o româncă bătrână care habar nu avea de handmade. Când amorțeam de atâta nemișcare, mă ridicam, îmi scuturam scamele imaginare și mă tolăneam pe canapea. Doar pentru a face același lucru, desigur, pentru a lenevi cu botul pe labe și cu ochii pierduți în gol. Tristă soartă mi-a fost rezervată, plângeam uneori în somn, când nu îmi puteam controla gândurile și durerile.
La fel a fost și în acea după-amiază de toamnă, până când ea, minunea jucăușă, a intrat în casă pentru a rupe monotonia unei vieți trăite pe ascuns, într-o sufragerie mult prea mare. S-a așezat pe masă, astfel încât să îi pot vedea ochișorii ca două boabe de piper și să îi simt mirosul de vietate caldă, cu argint viu în vene. Te vreau, te vreau lângă mine! îi șopteam în timp ce o adulmecam și îi lingeam lăbuțele firave cu care se agăța de gratiile cuștii în care era închisă.
Haide afară, să îți arăt jucăriile mele, să alergăm de colo până colo, să ne cuibărim unul în brațele celuilalt. Promit să am grijă de tine! Ți-a mai spus cineva că ești atât de frumoasă încât privirile nu se pot desprinde de tine? Uite, au trecut deja șase ore de când mi-ai intrat în apartament și încă nu am plecat de lângă tine. Am uitat să mănânc, să beau apă sau să cer afară. Doar te-am privit, te-am mirosit și-am tras cu dinții de gratii, sperând să te pot elibera.
La fel s-a întâmplat și în zilele următoare. Corpul tău mirosind a fân abia cosit și mișcările iuți cu care mă surprindeai erau fascinante. Cum să mă satur de tine, frumoasa mea? Îți dăruiam tot timpul meu și-ți încălzeam trupușorul cu răsuflarea mea. Între noi se înfiripase o idilă romantică despre care îmi imaginam că va dăinui veșnic. Apoi am observat că nu eram singura ființă fascinată de tine, minune mică. Toți cei care intrau în casă îți aduceau daruri. Toți se opreau cu tine, să te mângâie și să îți urmărească fiecare mișcare, fiecare ghidușie pe care o făceai.
Până și mami devenise dependentă de tine, de parcă până atunci nu mai văzuse șoricuțe jucându-se în cuști. Nu am putut suporta. Gelozia mi-a cuprins sufletul într-o menghină rece. Așa, deci, mami dragă! Mi-ai promis câte în lună și în stele, iar acum mă trădezi! Petreci mai mult timp cu micuța decât cu propriul câine. Mai ai și îndrăzneala de a scrie pe blog despre hamster. Îi cumperi jucării care, de la o vreme, mă înnebunesc cu zgomotul lor, făcându-mă să mă ridic din culcușul cald și să îmi mut somnul la parter, acolo unde roata pe care aleargă șoricuța nu se aude zdrăngănind.
Mai există dreptate pe lume? Iubirea deja am aflat că este o simplă iluzie, bună de adormit suflete naive cum era și al meu în ziua când a fost făcută poza de mai jos, în ziua când mi-a intrat hamsterul în casă și mi-a schimbat cursul vieții.
