De multe ori în această viață am simțit nevoia de a fi o vreme singură cu gândurile mele, de a mă ascunde de lume și a savura clipele de liniște. Uneori mi se întâmpla să rămân cu gura căscată auzind poveștile oamenilor care se plângeau de prea multă singurătate. Ei aveau exact ceea ce îmi trebuia mie – și se văitau.
Am trăit întotdeauna înconjurată de oameni și probabil din acest motiv singurătatea era pentru mine doar un cuvânt din dicționar. Asta până în ziua de 1 iulie 2017, când mi-a plecat băiatul în Anglia. Soțul plecase cu vreo patru zile înainte. Ah, ce fericire, voi fi singură! Voi putea lenevi în pat până târziu, voi asculta melodiile mele preferate, voi citi mult, îmi voi plimba câinele și iar voi lenevi. Cam așa arăta planul meu, dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu aia de la târg.
De cum am rămas singură, toată povara lumii s-a așezat pe umerii mei. Nu am mai avut cu cine să îmi împart sarcinile, așa că eu am făcut piața, eu mâncare, eu curățenie, eu plimbat câine, eu curățat după pisici, eu treabă prin casă, eu facturi, eu toate cele. Seara pic frântă de oboseală. Nu ascult muzică, nu lenevesc nici o clipă. Singurul răsfăț este că nu adorm fără să citesc.
În rest, sunt permanent agitată, permanent în mișcare. Nu mă simt singură decât rareori, însă nu prea am timp de vizite. Vorbesc cu Bruno și cu pisicile în cea mai mare parte a timpului, căci ei îmi sunt companioni fie că vreau, fie că nu.
Ziua de astăzi m-a doborât, pur și simplu. Nu fizic, ci psihic. Încă de la prima oră mi s-a umplut casa de musafiri. Am trăncănit, am pus țara la cale, iar am trăncănit, am povestit, am râs și iar am făcut planuri. La ora 9 seara, când s-a dat stingerea, nici nu mai știam cum mă cheamă.
Eram obișnuită să vorbesc singură și eventual să îmi răspundă un miaunel sau un scurt mârâit de câine, așa că am fost de-a dreptul copleșită de aglomerație, de vorbă lungă, de toată nebunia de astăzi. Nu mă întrebați cum mă cheamă, că nu știu pe unde am pus buletinul, să mă uit în el. Dar mi-a plăcut și mai vreau… 😀
