Cu inima sfâșiată în bucăți, le-am mângâiat pentru ultima oară și am ieșit din casă cu ochii înotând în lacrimi. Gândurile mi se rostologeau prin cap ca un tăvălug care turtește orice îi iese în cale. Nu-mi păsa că începuse să plouă, că îmi părăseam casa în care locuisem aproape 11 ani, că urma să mă reîntâlnesc cu bărbatul pe care îl iubesc. În acel moment, tot ce aveam în minte era legat de ele, de pisicuțele pe care le lăsam acasă, în grija unor prieteni.

Cu cine vor mai dormi ele noaptea? În brațele cui se vor culcuși când le va fi teamă sau doar frig? După cine vor miorlăi când vor simți miros de mâncare bună? Ce vor crede atunci când vor vedea că nu mă mai găsesc nicăieri? Le va fi dor de Bruno, câinele care a învățat de la ele să se poarte ca o pisică? Vor mai avea chef să se joace, dacă eu nu voi fi acolo să le ofer alte și alte jucării? Mă vor mai recunoaște când vom reuși să ne revedem? 

Simțeam cum sufletul mi se sparge în cioburi minuscule, toate lucind așa cum doar ochișorii lor nevinovați mai puteau luci. Of, pisicuțele mele dragi, de ce trebuie să vă părăsesc? De ce nu vă pot lua acum cu mine? Îmi venea să urlu, să mă întorc înapoi și să îmi chem bărbatul acasă, dar apucasem să trimit deja câinele spre Scoția și nici nu doream să năruiesc visul soțului meu. Undeva, într-un colț de minte, un gând îmi spunea că am făcut alegerea corectă, că în viață trebuie să facem sacrificii pentru a putea trăi bine. Îl alungam de câte ori apărea la suprafață.

Cum voi putea trăi fără pisicuțele mele? Cum vor putea trăi ele fără mine? Mă gândeam la fiecare în parte și la toate odată. Atât de sensibile, atât de răsfățate, atât de diferite una de alta. Nimeni nu le va putea iubi așa cum le iubesc eu. Nimeni nu le poate acorda atâta atenție câtă le acord eu. Nimeni nu mă poate înlocui, era de fapt gândul cel mai puternic, mai dureros. Pisicuțele mele vor suferi cumplit, la fel de mult pe cât sufăr și eu.

Am plecat de acasă cu inima frântă. În fiecare clipă a vieții mele îmi este dor de ele. De Vrăbiuța cea mică și plăpândă, care obișnuia să se culcușească la burta mea, căutând căldură și siguranță. De Miți cea nebună, care din gelozie le bătea pe toate când vedea că vin prea aproape de mine. De Pufi cea sperioasă, care doar în brațele mele își găsea alinarea și care nu putea sta o clipă departe de mine. De Ursula cea îndrăzneață, probabil cea de care m-am atașat cel mai tare, căci îmi dă senzația că mă înțelege cel mai bine, că putem comunica într-un mod aparte.

Mă uit la pozele lor și am senzația că am plecat de acasă incompletă, că am lăsat bucățele din mine în apartamentul de la parter. Tremur de nerăbdare când mă gândesc la clipa în care le voi avea iar alături de mine. Deschid calculatorul. Studiez pozele primite din România. Pufi mă privește în ochi și parcă îmi spune, cu glasul ei pițigăiat: Mami, să nu ne porți de grijă! Suntem bine, avem tot ce ne trebuie, suntem îngrijite și iubite. Ne este dor de tine! <3