Eram cazuta in cwr de admiratie. Simteam nevoia sa le laud. Imi doream ca romancele sa le urmeze exemplul. As fi strigat lumii intregi cat de misto sunt femeile scotiene, cat de elegante in conversatie, cat de politicoase, cat de bune, sufletiste si intelegatoare sunt.
In grupul cu mii de femei unde discutiile sunt la liber, iar postarile vin una dupa alta, ajungand probabil la 100 pe zi, toata lumea e zen, toata lumea iubeste pe toata lumea, toata lumea da sfaturi utile si nimeni nu se cearta vreodata, nimeni nu jigneste pe nimeni, nimeni nu deranjeaza.
Cum e posibil asa ceva? ma intrebam. Femeia scotiana nu e tot femeie, cu toane de femeie, cu nervi uneori prea intinsi, cu momente de invidie, cu rautati nejustificate, cu tot ceea ce e rau intr-o femeie?
Dar toate astea s-au evaporat brusc cand am aflat ca admina grupului sterge orice postare sau comentariu care nu e de o politete desavarsita, orice postare sau comentariu care ar putea leza pe cineva, orice postare sau comentariu care ar putea trada femeile, facandu-le sa isi arate adevaratul chip.
Uite asa ajungi sa iti faci o imagine falsa despre un popor.
***
Intram la fii-miu pe strada si ne sare in ochi un grup format din doua femei in varsta imbracate gros, ca pentru vremea de afara, care tineau de maini un copilas de vreo doi ani descult, in chiloti si maieu, cu suzeta in gura.
M-am intrebat, pentru o clipa, ce soi de bunicute sunt alea care plimba copilul dezbracat si descult. Dupa inca o clipa, cand am coborat din masina, am inteles. Gasisera copilul pe strada principala, pregatit sa traverseze printre masinile care goneau. Sperau sa stim noi al cui este.
L-au lasat liber si micutul a fugit spre prima scara de bloc. M-am bucurat, convinsa fiind ca a recunoscut casa. Ma inselam. Dupa cum mi-a spus doamna, se pare ca facuse acelasi lucru la absolut fiecare scara de bloc din zona.
La urmatoarea oprire am avut noroc. A iesit o doamna si ne-a spus ca baietelul chiar locuia acolo. Au intrat cu el in bloc, iar eu am plecat spre fii-miu. Din spate am auzit strigatele lor. Copilul fugise iar. I-am iesit in intampinare. Si-a intins manutele spre mine, asa ca l-am luat in brate si l-am dus inapoi.
Abia atunci a iesit din bloc si tatal lui. Tot in chiloti, ca si copilul, cu telecomanda in mana si cu ohii holbati de mirare si spaima.
Sper ca pe viitor sa mai scoata capul din televizor si sa isi tina usa incuiata, ca norocul nu e mereu la datorie.
Articolul acesta nu vrea sa spuna ca toti scotienii sunt asa, desi in mare parte asta cred. Adaugand la el povestea cu vecinul care ne-a busit masina, e clar probabil ca scotienii imi sunt tot mai simpatici. Nu mai e un secret ca visez la ziua cand cei mai naspa oameni din viata mea vor fi cersetorii mei preferati.
Pana voi fi destul de norocoasa ca sa ajung acolo, incerc sa imi traiesc viata asa cum fac scotienii: zambind fals si stand cat mai izolata de restul lumii. Ma rog, asta nu e chiar viata, cel putin nu in opinia mea, insa nici nu am alternative deocamdata. Noroc ca Scotia e frumoasa si exista destule locuri unde sa ma pot plimba cu cainii.