Draga M.,

Daca taceam, filozof ramaneam. Dar asa nu as fi aflat niciodata ceea ce am aflat si m-as fi leganat in dulcea iluzie ce mi-a tinut de cald vreo… cati ani sa fie? De fapt, nu are importanta, asa ca nu ma obosesc sa rascolesc amintiri. Nici macar nu avem prea multe. Am vorbit mai multe la despartire decat in tot rastimpul cat am fost… ce dracu am fost?

Prea multe nu mai am sa iti spun. Nu ne lega decat o iluzie. De fapt, erau doua. Fiecare dintre noi credea ca este apreciat de catre celalalt. A fost nevoie de un dus cu apa rece pentru ca amandoi sa intelegem ca tacerile dintre noi spuneau clar adevarul. Orbiti de vanitate, am preferat sa ne astupam urechile, sa nu auzim decat ceea ce imaginatia a vrut sa ne transmita.

Ma bucur ca s-a intamplat asa, atunci, acolo. Mi-ai aratat din ce soi de aluat necrescut esti facut. Cand ma gandesc la faptul ca multi inca mai cred ca esti bun ca viitoarea paine calda, ma apuca rasul. Ma intrebi de ce nu am luptat pentru tine, de ce nu am combatut o idee care nu imi apartinea? Motivul e simplu, clar, la indemana oricarui “ganditor”: pe furis, chiar credeam in acea idee, numai ca sunt o doamna si prefer sa tin pentru mine adevarurile care ii dor pe altii.

Nu te obosi sa iti iei la revedere. Chiar sper sa nu ne revedem prea curand, cel putin nu inainte de maturizarea ta, fortata ori ba. Stii, acum imi dau seama ca mi-ar fi placut sa iti scriu in alt fel, sa iti pot dovedi ca nu esti ceea ce te crezi si ceea ce incerci sa ii minti pe altii ca esti. Poate chiar o voi face intr-o zi, pentru propria mea distractie. Ar fi un exercitiu elocvent. Hop, sper ca nu te-am inchis deja! :p

—

Nu aveam in plan sa astern aceasta epistola, dar s-a intamplat sa fie nevoie (la despartire) si ma bucur. Iata cum m-am ales cu un nou articol in categoria “scrisori netrimise”.