Skip to main content

Insularul

În preajma lui sunt întotdeauna trează, atentă și mirată. Am senzația că-s așezată pe o pernă moale, colorată, într-o cameră bogat decorată. În clar-obscurul înserării ascult, cu răsuflarea tăiată, poveștile unei Șeherezade masculine ce învăluie sufletul în parfum amețitor de aventură.

-Mai spune-mi ceva, Povestitorule! Nu lăsa noaptea să-ți fure cuvintele. Dă-mi-le mie, Povestitorule!

Și Povestitorul îmi ascultă ruga.

Sătulă de priviri mincinoase, vorbe fără rost și mâncăruri prea grase, castelana se apropie încet de ușa care separă Sala Mare de restul Fortăreței. Vrea să scape de vacarmul acestei petreceri obositoare. Simte nevoia de a fi singură, învăluită în gânduri și visuri ce nu se vor împlini nicicând. Nu-i pasă dacă o vede cineva că părăsește încăperea tocmai când distracția e în toi. Pe urmele femeii, neauzită, e sălbăticiunea ce bagă spaima în curteni. Blana ei neagră ca abanosul se atinge din când în când de rochia verde a castelanei și atunci parcă sar scântei pe culoarele întunecate ale Fortăreței, luminând pentru o clipă strania pereche.

Castelana deschide ușa mâncată de cari a bibliotecii. Scârțâitul alungă din drum micile vietăți care credeau că și-au găsit adăpost sigur în încăperea plină de cărți, picturi, instrumente muzicale și hărți mirosind a aventură. Pașii femeii se îndreaptă către colțul din dreapta, acolo unde luna își aruncă o rază timidă peste măsuța încărcată cu flori și tomuri îmbătrânite de vreme. Atinge cu degete subțiri cartea ei preferată. Ochii îi rămân ațintiți spre depărtări nevăzute. O voce sparge tăcerea:

-Nici ție nu-ți plac petrecerile zgomotoase?

Pleoapele castelanei urcă și coboară de câteva ori, încercând să o readucă la realitate. Privirea ei rece se îndreaptă întâi spre Runbo, care înțelege imediat că nu-i va fi cald când vor rămâne singuri. Cum de a fost posibil ca pantera să îi sfideze ordinele și să nu o avertizeze că mai este cineva în Sala Bibliotecii? Încordată, castelana se întoarce apoi spre intrusul care zâmbește sigur pe el. Ochii lui – cer senin de mai; mâinile sale – gingașe flori primăvăratice; umerii lui – stejari care să te susțină și să te umbrească atunci când îți e greu; vocea lui – miere picurând pe suflet. În ciuda celor ce îi trec prin minte, ea răspunde:

-Nu-mi plac străinii băgăcioși. Nu-mi place să fiu luată prin surprindere și nici să văd cum lucrurile casei mele sunt atinse de persoane care nu le pot aprecia.

-Tăioasă mai ești la vorbă. Am refuzat să ascult bârfele despre tine, dar câte ceva tot mi-a ajuns la urechi. Ai idee cât de mulți curteni susțin că ești mai rea decât furtunile din miezul verii și mai răzbunătoare decât un animal căruia i-au fost uciși cu bestialitate puii?

-Și-acum ce vrei, să te convingi dacă-s adevărate? De asta mă tot provoci?

-Nu te gândi așa departe. Am vrut doar să mă ascund undeva, să scap de prefăcătoria din Sala Mare. Aici, în liniștea bibliotecii, m-am regăsit pe mine. Am compus chiar și o scurtă melodie. Vrei să o asculți?

Fără să mai aștepte vreun răspuns, bărbatul fredonează cu ochii închiși. Pare pierdut într-o lume doar a lui. Melodia crește în intensitate, dar nu devine deranjantă. Pantera se întinde la picioarele castelanei. Femeia nu știe să cânte. Poate doar să adauge câteva versuri inspirate de momentul intim pe care îl trăiește alături de acest necunoscut:

Sub același cer zburăm toți,

împinși de vântul mai mult

sau mai puțin potrivnic al vieții,

și-același soare

pe toți ne încălzește.

Totuși, unii preferă

să rămână aproape de pământ,

la adăpost de pericole,

iar alții ies în larg,

departe de banal…

Uimită, își dă seama că se simte liberă, neîncorsetată, că ar putea petrece multe ore lângă el fără să se plictisească și fără să se prefacă a fi altcineva. 

-Ești trubadur?

-Nu, sunt venit cu o misiune diplomatică aici. 

-Sper să rămâi în Fortăreață toată săptămâna. Aș vrea să te invit la picnicul pe care îl vom organiza curând. 

-Iar eu sper să fie vremea bună, căci m-am născut pe o insulă unde este mereu cald. 

Multe au mai trăncănit ei în acea seară și în zilele următoare. Istoricii nu au consemnat chiar toate vorbele lor, dar au ținut să precizeze că ajunseseră să se înțeleagă din priviri, să se caute în mulțime și să râdă mult, ca niște adolescenți scăpați de supravegherea părinților. Îi lega ceva nevăzut, ceva ce doar ei puteau simți: înțelegerea faptului că trăiau mânați de aceleași pasiuni și de idealuri identice. 

Legenda spune că pajul*, îndrăgostit lulea de castelană și gelos foc pe legătura dintre ea și insular, a aranjat ca, la întoarcerea de la picnic, străinul să nu aibă loc în trăsura care a purtat-o pe femeie înapoi la Fortăreață. De atunci, de câte ori îl vede plimbându-se prin curtea uriașă (căci insularul s-a stabilit acolo unde muzica vieții l-a purtat), pajul rânjește pe ascuns și șoptește:

-Pe jos, mocofanule! Pe jos, lua-ți-aș chelia și insula în…!

Povestitorul tace, privind spre zorii ce albesc cerul…

* clic pe linkul din primul paragraf dacă doriți să aflați mai multe despre paj și castelană

One thought to “Insularul”

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.