Suntem mulți în cameră și destul de gălăgioși, însă zgomotul care vine din curte ne atrage atenția imediat. Ochii mirați se îndreaptă către ferestrele acoperite de perdele fine. Mânia începe să urce, revărsându-și roșul în obrajii care ard. Vecinii de peste drum, cu piepturile goale, cu bâte în mâini și cu chef de harță, deja au început să se cocoațe în nucul bătrân, ale cărui crengi albite de vreme pârâie sub tălpile bătătorite, parcă plângând și cerând ajutor. Sunt săraci și au nevoie de nuci, să le vândă ca să poată pune pâine pe masă pruncilor la iarnă, dar nu îmi pasă. Copacul e al meu. Urlu din străfundul sufletului încărcat de amar:
-Ce căutați acolo? Ieșiți din curte imediat!
Bărbații, toți niște matahale bune de așezat la ușile cluburilor sâmbătă seara, se proptesc mai bine pe picioare și urcă, urcă spre fructele din care plănuiam să pregătesc o mulțime de cozonaci în perioada următoare. Mă ia cu leșin de ciudă. Bărbații din cameră îmi fac semn să tac. Nu vezi că sunt beți și au poftă de scandal? par să îmi spună privirile lor. Mă îndrept spre ușă înjurând în gând neamul de hoți care locuiește pe ulița noastră. Când să ies din încăpere, arunc o ultimă picătură de otravă:
-Sper să cadă din pom și să își rupă gâtul!
Mă ascund în bibliotecă, încercând să uit. Nu-mi pasă de nuci. Mă deranjează tupeul lor de mizerabili care nu au muncit o oră în viața lor, care nu au plantat o boabă de fasole vreodată, care au luat totul de-a gata mereu de la alții. Mi-aș dori să pot tropăi prin cameră, să îmi vărs nervii ca un soldat pus să mărșăluiască pe asfalt încins. Nu pot, căci sunt desculță. Mă apucă un râs de nestăpânit. Am o inimă de bărbat ascunsă într-un corp firav de femeie. Cine să se sperie de mine? Cine ar putea ghici câte războaie port în gând și în câte lupte grele am fost rănită imaginar?
Ies din cameră, lipăind ușor pe gresia rece. Din încăperea alăturată se aud râsete. Deschid ușa. Înmărmurită, privesc roată, necrezând ceea ce ochii mei văd. Golanii, hoții, mizerabilii cu tupeu stau la masa mea, spun glume și îi fac pe ai mei să râdă în hohote. Nici nu îmi dau seama când râsul meu erupe ca un vulcan prea îndelung adormit. Mi-e jenă de reacția asta. E ca și cum le-aș accepta fără rezerve prezența. Cel mai masiv dintre ei, tânărul cu brațe puternice, mă privește în ochi. Căutătura lui mă arde. Știu că mă vrea și știu de ce. Visează să îmblânzească leoaica, să își poarte pe ulițe triumful de a mă fi potolit.
Mă trezesc din vis transpirată. În casă e mult prea cald. Câinele stă lângă pat, privindu-mă fix. Îmi linge mâna care iese de sub pătură. Din părul ud încă se mai răspândește aroma șamponului cu care m-am spălat – șampon cu nuci.