Skip to main content

Încă nu știu încotro mă îndrept

Mi-a fost iarna atât de grea, încât la un moment dat am crezut că nu voi mai apuca o altă primăvară. Mă izolasem de lume. Singură pe creanga mea desfrunzită, vedeam totul în cenușiu și negru, ca un doliu purtat după pofta-mi de viață pierdută, după dragostea pentru oameni, după râsul care altădată umplea zările. Știam că trebuie să îmi iau zborul, să îmi îndrept privirile către verde crud și albastru senin. Nu găseam nicăieri curajul de a-mi întinde aripile, de a rupe odată plasa care mă ținea captivă, de a mă scutura din amorțeala care îmi cuprindea sufletul.

Într-o dimineață, la ora cinci, atunci când soarele și-a coborât razele către pământ, din pur senin am ridicat capul, am zâmbit, am întins aripile și am zburat. Încă nu știu încotro mă îndrept, dar văd la orizont cum norii se dau deoparte din calea mea, cum soarele îmi luminează poteca și cum vântul mă împinge de la spate. Zbor!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.