Cu motiv sau fără, sunt permanent agitată, în stare de alertă, gata să fug, gata să mai fac încă un lucru înainte de culcare, gata să mai învăț un cuvânt în limba engleză sau numai să mai plimb câinele o tură. Obișnuită să împart poverile cu alții, mă simt acum de parcă toată greutatea lumii e așezată pe umerii mei fragili. Voința de a reuși mă ține în picioare și mă împinge de la spate, uneori cam prea brutal pentru gustul meu. După întâmplarea cu oul, toată familia mă sună când trebuie să plec de acasă. Toți mă sfătuiesc să verific apa, gazele și lumina, să nu cumva să pățesc ceva rău. Starea de alertă se continuă și în momentele când sunt acasă, căci paza bună trece primejdia rea.
Aveam prin frigider două bucăți de șuncă, fiecare dintre ele de mărimea unui vocabular. Le-am scos și mi-am tăiat câteva bucățele, căci mă rodea foamea și eram grăbită, nu aveam timp să îmi gătesc ceva. Tot pentru a face mai multe lucruri deodată mi-am cărat farfuria la calculator, să pot ciuguli în timp ce scriu. Urma să plec și mi-am amintit la timp să bag în frigider șunculița care mi-a rămas de la masă, ca nu cumva câinele sau vreuna dintre pisici să se îndoape cu acest aliment nepotrivit (șunca e bună, făcută în casă, dar are multă sare pe ea; în plus, animalele mele nu sunt obișnuite cu alimente care să aibă atâta grăsime).
Am ieșit pe ușă în fugă și tot într-o fugă am rezolvat problema pentru care plecasem de acasă. Când m-am întors, de cum am intrat pe ușă, ochii mi-au căzut involuntar pe masa din bucătărie. Acolo stătea tristă, neconsolată, o bucată de șuncă de mărimea unui vocabular. Cealaltă dispăruse probabil în burta câinelui. Bine că am avut grijă să bag la frigider cele câteva feliuțe rămase de la masă. 😀