Curtea

Era frumoasă. Avea picioare lungi. Avea ochi de un verde crud. Vai, cum străluceau când soarele își cobora privirea spre pământ, luminându-i! Dar cine să îi vadă splendoarea? Pe atunci erau pustii cele patru zări. Doar el, vântul, trecea în fiecare noapte pe acolo. Îi mângâia părul lung și moale, îi săruta degetele subțiri, îi fredona la ureche balade. Doi visători iubindu-se necondiționat sub ploile reci ale Scoției.

Păsările

Au venit una câte una sau în mici stoluri, căutând mâncare și locuri de cuibărit. Ciripitul lor neîncetat o rănește mai tare decât tortura la care o supun în timp ce îi mai smulg câte un fir din părul lung și mătăsos. Îi adună lacrimile și le beau, nepăsătoare la durerea din ochii de un verde crud. Au convingerea că sunt stăpâne peste curte.

Șoriceii

S-au strecurat pe nesimțite în trupul ei cald. Doi tineri, un șoricel și o șoricuță. În scurt timp au făcut pui. Nimeni nu știe câți. Nici ea nu știe, deși la simte piciorușele reci atingând-o așa cum nici măcar vântul nu o face. Puii au scos, la rândul lor, pui. Au invadat-o. Mănâncă din carnea ei, beau sânge din sângele ei. Au convingerea că sunt stăpâni peste curte.

Oamenii

Apoi au apărut ei. Oamenii. Întâi o familie cu un bebeluș. Apoi o altă familie, cu doi câini. Au întins prin tot locul sârme, să își usuce rufele. Au lăsat câinii să marcheze copacii și să sape gropi inutile în carnea ei fragedă. I-au strivit florile. Au scos grătare și au fript carne, afumându-i părul lung și moale. Au râs, au cântat, au alergat, alungându-i somnul încărcat de vise. Continuă să o calce în picioare. Au convingerea că sunt stăpâni peste curte.

Pisicuțele

Ele au venit târziu, după ce totul a fost pus la punct. Se adună la ora mesei. Nu știu cine le aduce hrană acolo și nici nu le pasă. Îi zgârie carnea, lăsând-o însângerată și dureroasă. I se cocoață pe brațe și de acolo privesc leneșe cum vântul vine să îi vindece rănile. Au convingerea că sunt stăpâne peste curte.

Discursul curții:

Îmi aparțin doar mie și am senzația că nu ați înțeles încă, deci o să vă repet, de această dată în cuvinte omenești. Din clipa în care v-ați folosit de mine, am devenit stăpână pe sufletele voastre. V-ați dovedit neputința de a răzbi prin viață fără ajutorul meu. Nici nu contează dacă v-am sprijinit de bunăvoie sau doar pentru că, într-un fel sau altul, ați profitat de naivitatea mea, de bunătatea mea, de neatenția mea. Din momentul în care v-ați apropiat de inima mea, mi-ați devenit sclavi pe vecie. Sunteți nevolnici și așa veți rămâne. Dar eu, eu nu vă aparțin. Nu sunt nici a păsărilor, nici a șoriceilor, nici a oamenilor, nici a câinilor, nici a pisicuțelor. Eu sunt doar a mea și a vântului turbat care îmi bântuie visele noapte de noapte.

Părerea mea:

Din clipa în care curtea și-a spus povestea pe blog, am devenit stăpână peste ea. Vieneland îmi apartine, așa că tot ce găsiți aici e proprietatea mea.