Majoritatea lucrurilor

pentru care oamenii își fac griji

oricum nu se vor întâmpla

niciodată.

Senzația de rău se accentua de la o zi la alta. Îmi era tot mai greu să stau în picioare, să fac vreo treabă sau să mă bucur că trăiesc. Durerea venea în valuri și mă sufoca. O comparam cu alte dureri simțite de-a lungul vieții și mă ingrozeam, căci părea a fi cea mai profundă, cea mai puternică, cea mai chinuitoare. Mă îngenunchia.

De câte ori rămâneam singură, copleșită de ceea ce mi se întâmpla, prin fața ochilor mi se derulau scenarii de groază. Încercam să găsesc undeva curajul de altădată și nu reușeam. Cum aș fi putut, când propriul meu creier părea să aibă o singură misiune – aceea de a mă teroriza cu imagini și gânduri de infern?

Parcă o auzeam pe bunica repetând, ca atunci când discuta despre băbuțele ei, “boală lungă, moarte sigură”. Durerile mele erau vechi și tot mai puternice. Mă lăsau terifiată. Epuizată. Incapabilă să lupt. Să mor la doar 52 de ani? Fără să fi trăit tot ce visam cândva? Fără să mă fi bucurat de tot ceea ce viața mi-ar fi putut oferi? Fără să fi realizat tot ce plănuisem? Groaznic.

Am început să caut pe internet. Ce boală ar putea fi asta? Ce anume nu funcționează bine în organismul meu? De unde vin aceste dureri îngrozitoare, din cauza cărora nu m-am mai dus la serviciu și care mă fac astăzi să sufăr chiar și când spăl vasele sau când încerc să stau la calculator? Am adunat buchet toate simptomele și am găsit ceva ce părea doar dureros și cronic, însă neletal (habar nu am dacă există acest cuvânt în DEX).

Internetule, vrei să spui că aș mai putea trăi 10, 20, 30 de ani având permanent asemenea dureri? Ce viață ar fi asta? Să ajung să mă îndop de pastile ca să pot suporta să stau în picioare? Începusem să mă întreb dacă nu e mai bună o moarte rapidă, chiar dacă venită prea devreme.

Familia încerca să mă încurajeze. Mă asigurau că nu arăt ca un om bolnav. Dar ce știau ei? Trebuie să simți o asemenea durere ca să o poți înțelege. Ce o fi, o fi, mi-am spus într-o zi și mi-am făcut programare la medic. M-am dus zâmbind, convinsă fiind că nu se poate mai rău. Undeva în adâncul sufletului încă mai aveam speranța că m-aș putea înșela și că problema mea ar putea fi doar temporară și rezolvabilă.

Dar, vai! După ce m-a întrebat câte în lună și în stele, doctorița de familie mi-a aruncat în față un presupus diagnostic mult mai rău decât cel găsit de mine pe internet. Ajunsă acasă, am răscolit în lung și în lat pe google, să aflu totul despre boala mea, despre cauze și remedii. Nu prea existau. Părea că alimentația e baza și că doar anumite mâncăruri mi-ar putea ține boala în frâu. Dar eu deja le foloseam în meniul zilnic, iar asta mă deruta cumplit.

Vreme de trei săptămâni, până la următoarea întâlnire cu medicul, nu am făcut mai nimic. Am zăcut în pat îngrozită, plângându-mi de milă. Speranța de viață pentru boala mea e de vreo zece ani, și ăia trăiți într-un vai și amar. În acele zile cumplite m-am decis. Voi călători, voi scrie, mă voi bucura de fiecare clipă alături de familia mea, de cățeii mei, de cărți și de natură. Atât cât va fi posibil, desigur.

Dar cum ar putea fi posibil, dacă eu nu voi putea munci, dacă nu voi putea câștiga nici un ban, dacă voi deveni o povară pentru soțul și copilul meu? Atunci să se termine mai repede, măcar să nu îi epuizez și pe ei, să nu îi distrug încercând să amân ceva deja decis de undeva, de sus.

Apoi am ajuns la întâlnirea cu medicul. Unde, surpriză!, analizele de sânge și urină mi-au ieșit perfecte. La 52 de ani. Celelalte investigații aduseseră și ele rezultate bune. Presupusa boală care îmi terorizase gândurile timp de trei săptămâni ieșea clar din discuție. Doctorița era convinsă că nu am nimic grav. Și atunci, de unde durerile astea înfiorătoare care îmi puneau stop vieții normale?

Mi-a dat trimitere la un alt medic și mi-a spus că urmează să ne revedem în vreo două luni, fără să stabilească totuși o dată clară. Am plecat extrem de revoltată din cabinet. Aveam convingerea că vrea doar să scape de mine, că nu e capabilă să descopere ce am și că mă plasează la alții, să se spele ei pe cap cu mine. Mă sufocam de furie.

O altă săptămână în care am vegetat și am făcut scenarii de ipohondru. Alte spaime, alte gânduri negre, alte zile de teroare mintală. Zile în care am înțeles că un diagnostic sigur, oricât ar fi el de grav, e parcă mai bun decât lipsa unui diagnostic. Când știi ce ai, știi cu ce lupți și înveți să îți porți războiul, să îți aduni forțele și poate chiar să învingi.

Dar când nu știi ce ai, orice e posibil. Poate o boală rară, poate o boală la care medicul nu s-a gândit, poate ceva nemaiauzit, pentru care nu există soluții. Cum să te lupti cu ceea ce nu vezi? Așa e mintea mea construită, repetam din când în când. Tocmai din acest motiv singurul lucru de care mă tem pe acest pământ sunt cutremurele. E greu să te lupți cu ceea ce vine pe neașteptate, cu ceea ce nu poți controla.

Cam astea îmi erau gândurile în ziua când am ajuns la medicul specialist. Îmi studiase deja “dosarul”. Mi-a mai pus anumite întrebări, să se convingă că totul este așa cum scria în fișă. M-a consultat metodic. Profesionist. Calm. Zâmbind și explicând fiecare pas. Concluzia e simplă și mi-a adus liniștea.

Mi-a spus ce am de făcut. Și fac, desigur, oricât ar părea de greu uneori. Nu e neapărat o boală, ci mai degrabă consecința unor alegeri greșite. Se poate îndrepta. Nu îmi trebuie tratament de nici un fel. Doar voință și timp. Saltul de la o extremă la alta, de la moarte la viață, de la groază la fericire, m-a amețit complet.

Dacă până acum zăceam ca o legumă, temându-mă pentru sănătatea mea, de la întâlnirea cu medicul specialist mă simt ca o vrabie bucuroasă că a venit primăvara. Țopai prin casă, dansez, fac curățenie, plimb câinii până îi epuizez, fac ceea ce m-a învățat doctorița. Trăiesc. Trăiesc atât de intens încât febra musculară nu mă părăsește nici o clipă. Dar e un alt soi de durere. Îi cunosc cauza și o accept cu bucuria omului care s-a sculat din morți.

***

Dacă ți-a plăcut articolul, mă poți susține AICI.

S-ar putea să te intereseze și aceste articole:

Să râd în limba mea, să plâng în limba mea

Într-o voce nerostită. Deblocarea traumelor și restabilirea stării de bine

De la vis la realitate

Să nu mă căutați de ziua mea!

Viitorul pare incert

Cireașa de pe tort:

În familia mea se moare de frică

Un citat pe care l-am găsit aseară și care mi se potrivește perfect: Majoritatea lucrurilor pentru care oamenii își fac griji oricum nu se vor întâmpla niciodată.

Imagini și gânduri de infern

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.