S-a așezat din proprie inițiativă la poarta raiului. Îi așteaptă pe cei trecuți în lumea celor veșnice. Știe ea mai bine că tot mai cad în păcat din când în când, măcar cu gândul. Îi privește sever, își aranjează basmaua pe cap, apoi le vorbește pe un ton ascuțit despre poruncile Domnului și despre cum trebuie ele respectate. Le vorbește, mai ales, despre pedepsele pe care le vor primi dacă vor îndrăzni să păcătuiască. Un hohot de râs întrerupe discursul Gheonoaiei (cum e poreclită pe aici femeia), făcând-o să scoată flăcări pe nas de furie. Se repede spre îngerașii care se joacă, nevinovați, pe un norișor. Îi prinde de câte o aripă și îi azvârle în iarba verde, unde nu-i nici întristare, nici suspin, dar nici râsete nu sunt permise cât timp Gheonoaia e prin preajmă.

Cineva o recunoaște. I-a fost vecină cândva, pe vremea când comuniștii erau la putere în țărișoara lor. E neschimbată. Aceeași rochie maro, aceeași basma strâns legată sub bărbie, aceeași ochi de vultur vigilent, pregătit să sfâșie păcătoșii. Vai, ce terorizați erau copiii! Nu aveau tablete sau telefoane. Se jucau în fata blocului. De câte ori vreunul țipa sau râdea prea tare, capul Gheonoaiei răsărea la geam. Clătina stânga-dreapta, apoi striga cu glas pițigăiat o întreagă poliloghie. Ba că e oră de liniște, ba că sunt bătrâni bolnavi în bloc, ba că se trezesc bebelușii, ba că… După ce vedea copiii aliniați ca la armată sub geamul ei, Gheonoaia le amintea de păcatele trecute și le prevestea păcate viitoare.

Era bucurie mare în zilele când lepăda zdreanța maro care îi ținea loc de rochie și ieșea din casă îmbrăcată cu rochia gri în carouri. Toți copiii știau că pleca la adunare. Își imaginau că ajungea într-o pădure întunecoasă unde se întâlnea cu alte vrăjitoare, la fel de rele, ca să inventeze pedepse grele pentru sufletele nevinovate care aveau ghinionul de a-i fi vecine. Cele câteva ore în care Gheonoaia nu era acasă treceau imediat. Copiii se cocoțau în pomii din fața blocului ca să adune mere pădurețe. Împărțiți în două armate, își aduceau “caii” pe câmpul de luptă. Caii erau, de fapt, maidanezii aciuați la bloc. Copiii îi îngrijeau, însă îi adăposteau la scările vecine, unde Gheonoaia își pierdea puterile. Micuții se împușcau cu fructele acre. Urlau fără teamă când erau “răniți”, căci nimeni altcineva nu îi certa.

Când oboseau de atâta joacă, înfierbântați și dornici de răzbunare, copiii jefuiau vița de vie care creștea în jurul balconului Gheonoaiei. Strugurii nu erau prea dulci și aveau coaja tare, dar lor nu le păsa. Așezați pe treptele de la intrarea în bloc, micuții stăteau la povești. Râdeau în hohote și scuipau coji de strugure pe unde apucau. La picioarele lor se așternea, pe nesimțite, covor alunecos pe deasupra căruia bâzâiau muște și albine. Știau că vor plăti scump distracția, dar asta trezea în ei o mai mare foame de struguri furați.

Întoarsă de la adunarea săptămânală, Gheonoaia simțea cum îi fugea pământul de sub picioare. Cu basmaua atârnând într-o parte, la un pas de apoplexie, Gheonoaia rămânea la geam până seara târziu. Striga după fiecare părinte întors de la serviciu. Povestea, cu lux de amănunte, ce păcate au făcut “diavolii” în ziua respectivă, ba chiar le dădea oamenilor și sfaturi despre cum ar trebui să își pedepsească odraslele needucate, obraznice, scăpate din frâu, căci “cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”.

Legenda spune că a stat la fereastră până în ultima ei clipă, oferind povețe necerute și amenințând cu focurile iadului păcătoșii. Apoi a urcat la ceruri. De ce oare acolo, sus, toți își doresc să fi păcătuit pe vremea când puteau? De ce toți spun că raiul a devenit un iad? Ai grijă, omule, și nu pleca fără păcate de aici, să nu care cumva să ajungi acolo unde Gheonoaia încă mai împarte poliloghii și pedepse!