Am avut pentru o clipă iluzia că m-am întors în copilărie, la vara aceea toridă când cei doi frați, tatăl și unchiul meu, ne-au dus la pădure să petrecem o zi în aer liber, să ne bucurăm de răcoare, de aer curat, de ciripit de păsărele. Acum flăcările se înălțau spre vișin. Omul sensibil pe care îl adăpostesc în spatele zâmbetului ironic a strigat la pofticioșii ce pregăteau grătarul: mutați-vă mai departe de copaci, să nu îi distrugeți. Focul a pâlpâit portocaliu, în semn de mulțumire. Crengile s-au aplecat spre mine, răcorindu-mă. Aerul a tremurat exact ca atunci când eram micuță și mâncam, la margine de pădure, șunca friptă pe băț. Nu îmi păsa că picase în cenușă. Tata ar fi fost mândru de mine, dacă ar fi văzut că plimbările prin pădure m-au învățat cât este de important să protejăm natura, să ținem focul departe de animale și copaci.
Liniștită în privința aceasta, mi-am permis o clipă de relaxare și am pozat flăcările portocalii care se ridicau spre cer într-un dans senzual, mereu diferit. Sufletul bun pe care îl adăpostesc sub coaste mi-a șoptit: permite-le și celor care te citesc să rămână relaxați; nu le arăta ce voiai să pui pe grătar în acea zi, la țară, când ai simțit, pentru o clipă, că ești iar copil. Taie fotografia și păstrează numai flăcările, căci despre ele este vorba în text. Oricum ceea ce a ajuns pe grătar s-a mâncat de mult… 😀