Prinsă asupra faptului, Onix a împins urechile în lateral, semn că așteaptă laude, nu ceartă sau reproșuri, și mi-a spus: Nu, mami, eu doar le păzeam să nu le spele altul în locul tău. Jur că nu am lins nici o farfurie! O cred. Cum ar putea fi altfel, când pe fața ei nu se citește nici urmă de vinovăție? Fata mea neînfricată! Plus că, în secret, sper să se perfecționeze, ca într-o bună zi să pot spune că am scăpat definitiv de corvoada spălării vaselor.
M-a dat soarele afară din casă. Căldura lui m-a chemat întâi la geam, apoi în curtea veșnic verde. Onix lângă mine, ca întotdeauna. Nici bine nu am coborât în grădină, că micuța a început să strige: Mami, mami, a răsărit ceapa! Era deja cocoțată în ghiveciul de un metru înălțime, arătându-mi cu lăbuța trei fire de păpădie. Am lăudat-o, desigur, căci nu în fiecare zi vezi un câine băgat în plantația de nimic.
Ne-am făcut și poze împreună. Ea, atât de frumoasa și de bronzată, eu atât de palidă și slăbănoagă. Spre deosebire de Bruno, de la care rareori primești un pupic, și ăla dat în fugă, cu o oarecare jenă, Onix e cel mai pupăcios câine din lume. Ar sta toată ziua să facă schimb de pupici. Până și poza asta e făcută între două partide de pupat, lins, spălat ochi, nas, gât, urechi etc. Ah, să nu uit să vă spun că știe comanda “pupă”. Previzibil, nu?
Pentru noi, a-i face poze fenomenalei Onixuța e ca și cum am încerca să prindem o frunză căzută din pom în timpul unei tornade. Explicația dată de Onix? Nu, mami, eu nu sunt un câine normal, așa că nu stau la poze cum stă mototolul de Bruno, în poziția regulamentară de șezi blând și say cheese. Dacă vreți să vă testați talentele de fotografi, cu mine trebuie să programați sedințe. Dacă reușiți să mă prindeți nemișcată și într-o poziție decentă, ați trecut testul. Dacă nu, apucați-vă de grădinărit sau de pozat floricele.
