Cobor fără zgomot din pat, deși nu-i în casă nici urmă de ființă pe care să o deranjeze trezirea mea, întotdeauna atât de matinală. Felinarul de sub geam sparge în bucăți întunericul. Cafeaua de dimineata bolborosește pe aragaz. Îmbrac în grabă hainele întinse de cu seară pe un scaun. Mă spăl rapid și apa rece ca gheața îmi alungă somnul. Un pic de pudră în obrazul palid, un strop de parfum la ureche, cutiuța cu sare în buzunar, cafeaua băută pe nerăsuflate și iată-mă gata de ieșit pe ușă.
Îmi aduc aminte la timp că actele au rămas pe dulapul din bucătărie. Mă întorc, prind cu trei degete mapa voluminoasă, îmi fac o cruce, să alung ghinionul, și ies din casă. Pe scara blocului e frig. Tremur. Într-un gest negândit strâng paltonul mai aproape de corp. Lumina galbenă a felinarului chior îmi călăuzește câțiva pași. Sarcina ei este imediat preluată de următorul felinar de pe stradă. Umbra crește și descrește în ritm cadențat.
În apropierea gării vântul suflă rece, tăios. Strada pustie devine tot mai îngustă și parcă mai tăcută. Ajung la blocul de unde ieri, când mă întorceam de la serviciu, câțiva tinerii puși pe glume mi-au aruncat la picioare niște cartofi degerați. Felinarul moare sub ochii mei deodată orbiți. Noaptea nu vrea să plece, să facă loc luminii. Palma grea aproape că îmi taie obrazul înghețat. Țip isteric, fără cuvinte.
Scot cutia în care am ascuns sare. Arunc în vânt conținutul, sperând să ating ochii atacatorului nevăzut. Țip iar, de această dată controlat, dorindu-mi din suflet să mă ajute cineva. Nu-i nimeni pe stradă. Sunt singură în întuneric, eu și cel care m-a lovit peste față. Alerg. Sunt încă departe de gară. Frica și gerul îmi taie răsuflarea. Toate felinarele de sub geamuri sunt stinse. Trag cu urechea și am impresia că nu aud pași în urma-mi. Totuși, urlu și alerg în continuare.
Mă sui în trenul ce duce spre capitală. Răsuflare mea aburește geamurile. Îmi revin cu greu. Nu povestesc nimănui întâmplarea. Mă uit suspicios la toți cei care urcă după mine. Unul dintre ei ar putea fi chiar atacatorul din noapte. Îmi dau seama că încă mai strâng în pumn cutiuța în care am avut sare. Sper că l-am atins și că l-a usturat.
La întoarcere mă cuprinde iar tremuratul. De aceasta dată nu de frig, ci de teamă. Oare mă va aștepta sub felinarul care a murit primul? Mă va lovi iar sau îmi va face lucruri mai rele? Grăbesc pasul. Cutiuța, reumplută la serviciu, stă deschisă în palmă. Trebuie să fiu pregătită pentru orice.
Dar ce-mi văd ochii? În locul unde am primit dimineață palma aceea usturătoare se întinde aproape orizontal o creangă de copac, ruptă probabil de vântul puternic. Răsuflu ușurată și râd, râd cu lacrimi de închipuirile mele și de isteria pe care au creat-o.
Poveste la gura blogului. O poveste trăită cândva de mama mea și readusă astăzi la viață de lumina felinarului de sub geam.
Ce poveste cu final neasteptat! Astfel de amintiri raman mereu in memorie si nu cred ca pot fi uitate!
O zi frumoasa si senina, Vienela! 🙂
E povestea mamei mele, dar a fost atat de impresionanta, incat ne amintea mereu de ea. 🙂
ce creanga buclucasa… puteai tu sa i dai toata cutia de sare, tot nu ajuta 🙂
Ha, ha, clar. Dar in bezna avea puterea de a te face sa crezi ca te-ai razbunat. 😀
sigur l-a usturat printre crengute sarea pe care i-ai aruncat-o in ochi! Sa se invete minte! 😛
Nerusinatul si obraznicul care e! :)))