Angelica stă cu fundul pe nisipul ud, bâțâind picioarele în apa mării. Simte cum soarele îi acoperă pielea cu o pelerină roz care, spre seară, sigur îi va da cunoscuta senzație de usturime. Nu-i pasă, atâta timp cât căldura i se împrăștie în tot corpul, iar valurile îi cântă despre dragoste și nemărginire.
-Învață-mă să înot!
Bombonica holbează ochii a mirare, apoi își clatină pletele blonde ca și cum ar spune: să nu faci greșeala asta. Ți-ar putea fura marea, și soarele, și briza ce poartă atâtea promisiuni. Maricica își clatină și ea pletele ce-s negre ca sufletul lui Scaraoțchi, apoi șoptește pe un ton mieros:
-Cum poți avea o asemenea pretenție? Vrei să te am pe conștiință? Oare nu vezi cât mă chinui eu când înot? Mă ating tot felul de vietăți scârboase, brațele și picioarele mă dor, apa sărată îmi înroșește ochii, iar firele abrazive de nisip îmi intră în slip. Nimeni nu își dorește un asemenea chin, îți jur!
Angelica tace. Prietenele ei nu îi mai par zeițe ieșite din spuma dantelată a mării, ci doar muritoare de rând cu apucături de țațe. De ce nici una dintre ele nu îi vorbește despre cât de ușor îți simți corpul când îl lași să plutească printre gingașele meduze? De ce îi ascund faptul că înotul i-ar putea fortifica organismul slăbit de frigul iernii ce abia a trecut? Și, mai ales, de ce nu îi descriu senzația de libertate pe care orice ființă o simte numai și numai în apa mării, acolo unde răul și moartea vin doar chemate de foame, nu de interese meschine?
Valurile se ridică și se apropie amenințătoare de țărm. Se sparg cu vuiet, lăsând în urma lor mesajul nemărginirii:
-Fac spume când… văd că omul continuă să fie, după mii și mii de ani de evoluție, cea mai rea și mai stupidă creatură de pe această planetă. Și încă se mai miră, ca fraierul, când află că mi-am luat tributul, că am mai furat un pseudo-suflet de la câte un înotător.