Era o căldură sufocantă în acea zi, cu mult înainte ca încălzirea globală să devină un bau-bau de speriat omenirea. Mergeam grăbită către școală, deși vacanța încă nu se terminase. Mi se topea asfaltul sub tălpi, iar eu mă distram oprindu-mă din loc în loc doar ca să îmi imprim modelul de pe talpa săndăluțelor în “plastilina” fierbinte. În curtea școlii erau deja adunați foarte mulți copii și o parte dintre profesori. Pe unii mă bucuram să îi salut, pe alții mă prefăceam că nu îi văd. Ne pregăteam, cu mic, cu mare, pentru măreața zi de 23 august. Nu îmi aduc aminte anul, însă eram, cel mai probabil, spre final de ciclu gimnazial.
Mă răzvrăteam deseori și lipseam de la antrenamentele alea stupide. Îmi era silă de atâta prefăcătorie. Știam că nimeni nu îl iubea pe Ceaușescu și că totul era doar o mascaradă pe care ne obligau să o jucăm în fiecare vară. Dar nu exista scăpare. Mai devreme sau mai târziu, tot mă întorceam în curtea școlii, să îmi plătesc tributul cu mișcări nu tocmai coregrafice, dar bine stabilite de (probabil) profesorii de educație fizică. Doi pași la stânga, ridică brațele, doi pași la dreapta, lasă brațele jos, doi pași în față, întinde brațele în lateral…
Aici mă blocam întotdeauna. Mă deranja îngrozitor că mă sileau să mă țin de mână cu câte un băiat. Mi se părea că toți erau murdari. Râdeau că niște proști când mă atingeau. Întindeam palma să îi lovesc. Ei râdeau mai tare. Mintea de acum îmi spune că erau la vârsta aia sensibilă când orice fată le trezea visuri umede. Umede le erau și palmele când mă strângeau de degete. La final de zi, când pregătirea se termina, consumam un săpun întreg ca să mă curăț de amintirea atingerilor fierbinți.
Îmi mai amintesc astăzi și ușurarea de după parada de 23 august. Bulevardul cu castani din Ploiești rămânea pustiit, plin de stegulețe cu tricolorul aruncate pe asfalt. Probabil pe atunci aveau și stema în mijloc, însă nu garantez, căci nu-mi amintesc asemenea amănunte. Am reținut însă că era călcate în picioare de copii grăbiți să fugă la joacă. Mi s-au întipărit în minte ochii obosiți și fără de speranță ai adulților care defilaseră afișând zâmbete false și-o bucurie care, chiar și pentru un copil de 13-14 ani, părea mai mult doliu. Doliu după o viață în care libertatea putea fi găsită numai și numai în dicționar.
Astăzi, la fel ca-n multe alte zile ale lui 2025, mă întreb cum de există oameni care își doresc să se întoarcă acolo, cum de există oameni care susțin că era mai bine atunci…
Pentru cei care au nevoie de un mic prieten secret… asta e recomandarea mea.