Îmi amintesc cu o ușoară nostalgie de perioada când, copil fiind, trăiam după regulile impuse de părinți. Duminica era ziua pe care, cu sfințenie, o petreceam în familie. Dacă vremea era bună, ieșeam pe undeva la plimbare, de obicei în natură. Toamna, de exemplu, ne plăcea să admirăm culorile cu care se împodobeau pădurile. Nu făceam poze, dar vă jur că în minte încă mai am, nealterate, amintirile păstrate de atunci: pădurea este uimitoare in fiecare toamnă. Dacă vremea nu era prea bună, rămâneam în casă. Părinții găteau, iar noi, copiii, făceam curățenie prin casă. La prânz, orice activitate gospodărească înceta. Ne așezam la masa festivă, în sufragerie, fie singuri, fie împreună cu ceva prieteni veniți în vizită. După ce mâncam, de obicei jucam rummy sau cărți.
Adult fiind, am rătăcit undeva pe drumul vieții obiceiul de a petrece duminica în familie, așa cum făceau ai mei. E drept că întotdeauna am trăit după cum mi-a dictat instinctul, dorința de moment. Au fost duminici în care atât eu, cât și copilul meu, am lenevit în pat uitându-ne la televizor sau citind cărți. Au fost duminici în care am urcat munți sau am vizitat prieteni. Au fost duminici în care, de când sunt cu Mihai, am ieșit din casă numai pentru a ne plimba pe străzi, fără vreo țintă anume. Nu îmi amintesc de vreo duminică petrecută în stilul părinților mei.
Astăzi, duminică, 21 octombrie 2018, petrecem în familie. Ciudată familie! Copilul locuiește în orășelul vecin, la cinci minute de mers cu mașina. Probabil petrece jucând un LOL la calculator, dacă nu cumva a făcut asta toată noaptea, iar acum doarme neîntors. Soțul meu sforăie pe un colț de pat, deși e ora 13, la amiază. Eu sunt deja obosită, căci am făcut ordine prin casă toată dimineața. Cine e boier duminica în casa noastră? Câinele, desigur! Ia priviți la Bruno cum a acaparat tot patul, pernele, pătura, căldura moleșitoare a duminicii…
Să nu-mi spuneți că la voi e altfel. Sau, ba da. Povestiți-mi, va rog, cum vă petreceți duminica.
