Dovada că stelele există

Reinventează-mă, ți-am spus în acea seară! Fă-mă să fiu cine nu am mai fost nicicând. Sărută-mă în ploaia rece de toamnă, să pot prinde rădăcină în inima ta. Suflă din corn și cheamă alături de noi, la nunta de o noapte, făpturi cu forme neclare și frunze atinse de bătrânețe. Adu caș dulce de la stână și miere din faguri ce curg neștiuți prin păduri.

Prinde-mi în păr dovada că stelele există. Pune-mi în palmă prăjitura ce ascunde răvașul pe care e scrisă cea mai frumoasă poezie de dragoste. În acest interval, între noapte și zi, îți voi da în schimb, fără de remușcări și fără de teamă, pentru toate cele cerute, un singur verdict: ești cel mai priceput zidar, ești cel ce poate ridica femeia până la cer, treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, să își culeagă singură steaua.

Texte asemanatoare puteti gasi in aceasta carte pentru femei.

 

 

 

Cele 12 cuvinte (ploaia, zidar, stana, verdict, interval, dovada, forme, radacina, corn, batranete, palma, remuscari) se fac vinovate pentru ivirea acestui scurt text, pe care l-am încadrat, din instinct, în categoria Povești la gura blogului.

În lumina eterată a unei dimineți încețoșate, cu fiecare rază de soare ce începea să-și croiască drum prin nori, îți strigam tăcută dorința mea. “Reinventează-mă”, îți sopteam în liniștea ce se așternea peste noi ca o manta tandră. “Fă-mă să fiu ca o floare care răsare din pământul tău, să mă înalț printre petalele tale cu fiecare atingere a inimii tale.”

Sărutul tău în ploaia de toamnă rece mă făcea să simt că rădăcinile mele găseau adăpost în inima ta, că în fiecare picătură de apă care atingea pământul, noi renașteam împreună, într-o simfonie a naturii ce ne ungea sufletele cu o dulce melodie a eternității.

Și așa, în această ceremonie a sufletelor, ne chemam laolaltă, sub cerul deschis, făpturi ce defilau în forme nedefinite, dar străbătute de aceeași căutare a iubirii, a conexiunii ce transcendea timpul și spațiul.

Cu fiecare gust de caș dulce adus de la stână și cu fiecare linguriță de miere din faguri misterioși, ne hrăneam trupurile și sufletele, pregătindu-le pentru dansul etern al iubirii ce urma să înceapă în inima noastră.

Tu, cel ce mă privești cu ochii în care se reflectă stelele, mi-ai prins în păr dovada că universul întreg vibrează în armonie cu noi, că fiecare pulsație a noastră este o notă într-o simfonie cosmică ce cântă veșnicia iubirii noastre.

În palmă mi-ai dăruit prăjitura, iar când am desfăcut-o cu emoție, am găsit răvașul pe care era scrisă cea mai frumoasă poezie de dragoste, versuri ce păreau să fi fost desprinse din sufletul nostru și așternute pe hârtie de îngerii ce vegheau asupra noastră.

În acest moment magic, în această trecere dintre întuneric și lumină, îți dăruiesc sufletul meu fără rezerve, cu încrederea că ești zidarul cel mai priceput, cel ce poate să ridice femeia până la cer, etaj cu etaj, treaptă cu treaptă, pentru ca ea să-și culeagă singură steaua ce-i aparține, iar tu să rămâi pentru totdeauna arhitectul iubirii noastre, cel care a ridicat din nimic un palat al fericirii în inimile noastre.