La Ostrov era o altă lume, mult diferită de cea în care îmi duc zilele, dar nu neapărat mai rea. Părea că timpul se scurgea mai încet. Oamenii mergeau pe străzi fără grabă. Tot în acest fel se mișca și bacul. O platformă silențioasă, ruginită pe alocuri, coborâtă pe ape din vremuri îndepărtate, când la concursurile de viteză participau până și melcii. Îmi plăcea senzația de amorțeală, de permanentă vacanță, de baladă a tăcerilor adânci, stropite din când în când de picuri dintr-o apă neagră, numită Dunăre.
Senzația de astăzi nu îmi place. Oamenii se tem că vom trăi și alte vremuri, mai tulburi. Politicieni sau nu, toți deplâng soarta americanilor și, în același timp, soarta celor ce și-au pus speranțele în țara tuturor posibilităților. E o spaimă care se insinuează adânc în mintea fiecarui om. Nimeni nu știe ce va fi, dar toți știu că nu va fi bine. E ca în vremurile despre care îmi povestea bunica mea – cândva oamenii se temeau de ruși și îi așteptau cu sufletul la gură pe americani.
Mă tem și eu astăzi – pentru viitorul lumii, pentru ceea ce se va întâmpla cu această planetă. Pentru mine personal mai puțin – mă pot oricând refugia într-o lume imaginară, unde să nu fiu în pericol, unde societatea să nu facă risipă decât de imaginație (a se citi aici scriitorul, prin societatea pe care o zugrăvește), unde binele să învingă întotdeauna răul.
Rămân ascunsă în casă. Zâmbesc amintirilor de ieri. Ploua tot atât de frumos / urât (alegeți voi cuvântul potrivit). Câinele meu s-a bucurat de nămolul întâlnit în cale. A scurmat ca un purcel prin toate bălțile, prin toate mormanele de frunze uscate, prin toate murdăriile orașului. S-a trezit luat pe brațe și purtat până în cadă. Apa venea când prea rece, când prea caldă. Noi eram încă îmbrăcați cu gecile. Nepoții ne supravegheau de la o distanță sigură. Bruno, mereu îndărătnic când vine vorba despre baie, se zbătea precum peștele pe uscat.
În câteva clipe ne-a stropit din cap și până în picioare. Mihai a țipat la el. Eu am țipat la Mihai. Copiii au tăcut, prea speriați de agitația iscată din senin. Pisicile s-au ascuns care pe unde a putut. A început o nouă eră: a curățeniei. Nu mai intrăm încălțați în casă. Spălăm câinele pe labe când se întoarce din plimbări. De peste ocean oare ce eră se îndreaptă către noi?
Poză din vremea lui curat-murdar:
Nu-ţi face griji pentru ceea ce oricum nu poţi schimba. Îţi strici zen-ul degeaba. 🙂
(Lumea a luat-o deja razna, jumătate hăis şi jumătate cea. 😛 Mă rog, poate nu chiar jumi-juma… 😛 Iar partea cea mai tristă e că a treia cale [încă] nu există.)
Nu, chiar nu imi fac griji, cel putin nu in privinta celor ce vor veni odata cu aceasta schimbare. Am invatat ca intotdeauna supravietuiesc cei puternici. Vreau sa raman puternica, sa imi pastrez mintea intreaga. 😀 Cand nu va mai fi posibil, sper sa ma pot refugia in lumi imaginare mai bune decat asta. :p
Eu iau exemplu de la Bruno si le iau pe toate asa cum vin, bucurandu-ma de fiecare zi fara sa ma gandesc la cum va fi maine. E cel mai bine asa. Ma mai apuca uneori cheful de a gandi, dar ma cufund intr-o carte si imi trece.
E buna ideea cartii. Cred ca o voi folosi si eu cand imi vor mai veni ganduri d-astea. :)))