Marea teama a baietilor mei, atunci cand au decis sa plece la munca in strainatate, a fost ca nu ma voi descurca singura, caci in ultimii ani lasasem toate treburile din afara casei pe umerii lor. Iata ca sotul e plecat de 11 zile, iar copilul de 6 si eu inca traiesc, ba chiar am senzatia ca imi este bine, atat de bine cat ii poate fi unui om care nu mai are alaturi persoanele pe care le iubeste. Imi scot cainele la plimbare de cateva ori pe zi, am retras bani de la bancomat fara sa uit cardul pe acolo, m-am dus chiar si pe ploaie sa imi cumpar paine cand mi-a fost foame, am dus gunoiul, am dus cainele la vaccinat si deparazitat, am trecut prin piata pentru mici cumparaturi, am calcat chiar si la banca pentru a-mi plati gazduirea blogurilor si am incercat, pe cat posibil, sa pastrez ordine si disciplina in casa.Da, cel putin la prima vedere ma descurc. Urmeaza sa imi storc memoria pentru a-mi aminti pe unde si cum se plateau facturile. Nimic nu ma sperie, nimic nu ma doboara, as putea spune, daca nu m-ar tranti la pamant grija pentru baieti si dorul de ei. Dar fac fata

 cautandu-mi mereu de lucru, in asa fel incat seara sa cad rapusa de oboseala, sa nu am timp sa ma gandesc la nimic inainte de a adormi. Muncesc mult. Mai cu spor, mai fara, dar muncesc pe rupte. Ma descurc si singura, insa nu vreau o asemenea viata. Abia astept sa avem destui bani pentru a ne putea intalni, pentru a reveni la viata noastra obisnuita, fie ca se va intampla aici, in Romania (nu prea as vrea), fie ca va fi undeva pe teritoriul UK, acolo unde sunt baietii mei. Sa ne tineti pumnii!