Peste sat se lăsa înserarea. Eram obosită după 12 ore de muncă. Eram nervoasă. Ne-am oprit la magazin să cumpărăm pâine și ceva dulciuri. De pe un raft mi-a făcut cu ochiul un cub Rubik. În clipa când l-am văzut, frumos ambalat într-o cutie, am știut că este exact ceea ce îmi trebuie pentru momentele când aș dori să împart pumni în stânga și în dreapta. Jocul ăsta mă va scăpa de stres, așa cum a făcut întotdeauna, mi-am spus în gând. L-am luat cu grijă și l-am așezat în coș, fără să îmi pese că voi plăti 6 lire pentru el. Ce, sufletul meu nu merită banii ăștia?
A trecut o oră până când, acasă, mi-am amintit de cubul Rubik, dar asta numai din cauză că eram înfometată, aveam treburi de rezolvat, aveam un câine de scos la plimbare etc. Am pus jocul pe pat și m-am dus să verific dacă Bruno are apă rece în castron. Când m-am întors în dormitor, Mihai râdea în hohote. În palma stângă ținea cutia colorată. În dreapta, o punguță. În punguță, bucățele de carton. Nu mi-a venit să îmi cred ochilor. Am verificat cutia. Apoi am citit (într-un final!) ceea ce scria pe ambalaj: puzzles.
Da, în interiorul cutiei nu era nici un cub Rubik, ci doar puzzles. Vina îmi aparține în totalitate, desigur. Am fost așa entuziasmată de faptul că, în sfârșit, am iarăși un cub Rubik, încât nu am văzut nimic altceva. Problema nu sunt cele 6 lire plătite pentru puzzle, ci faptul că acum mă simt ca un copil care a fost lăsat să privească vitrina cofetăriei, dar nu a primit nimic dulce. Vreau un cub Rubik! Acum! Dar vreau unul adevărat, nu unul scoțian.
Hahaha!!! Iartă-ma ca rad, dar ești distractivă.