Probleme de natură gospodarească/logistică mă vor împiedica să fiu online în zilele următoare. Din păcate, nu voi putea imortaliza nici unul dintre momentele emoționante care vor urma, căci nu am găsit alt aparat de fotografiat și nu am bani acum să investesc în așa ceva. Cât de ghinionistă să fiu, ca tocmai când am mai mare nevoie de așa ceva să rămân legată de mâini? Nu voi putea surprinde în fotografii sau filmulețe clipa când câinele meu va pleca în Scoția, nici momentul când va ajunge și îl va vedea pe Mihai, nici primele peisaje verzi care îmi vor ieși în cale.

Dacă știți că veți avea nevoie de mine în săptămâna care urmează, vă pot da pe privat un număr de telefon la care să ne auzim. Dacă nu, ne “vedem” online după ce ajung în Scoția, după data de 22 septembrie. Habar nu am ce voi face până la plecare, cum îmi voi ocupa timpul pe care până acum îl petreceam pe facebook și prin alte zone ale internetului. Probabil voi citi, îl voi plimba pe Bruno și voi dormi. Mă voi odihni și mă voi acomoda mai bine cu gândul că urmează o schimbare majoră în viața mea.

Să ne țineți pumnii! Vin zile grele, în care dependența de calculator mă va face să mă învârt prin casă amețită, zile în care îmi voi băga în gât fiecare unghie din cauză că nu mai am aparat foto, zile când mă voi întreba de ce am stat atâția ani pe scaun, fără să fac suficientă mișcare. Probabil în prima perioadă de după ce mă voi angaja nu voi fi capabilă să scriu prea mult, căci nu am mai făcut efort fizic de mulți, mulți ani. În plus, deja am împlinit 47 de ani. 😀

Totuși, nu închid calculatorul până când nu îmi vărs necazul pe blog.

11 septembrie. Ziua mea de naștere. O zi care ar fi trebuit să fie frumoasă, plină de zâmbete, cadouri, voie bună. Parțial chiar așa a fost, însă după primele ore de entuziasm starea mea de spirit s-a schimbat. Mi-am dat seama că îmi petreceam ziua pe facebook, încercând să răspund la mesajele unor persoane necunoscute. Am apreciat gestul lor de a-mi face urări de bine, însă nu m-am putut abține să nu remarc un lucru:

Din sutele de oameni care mi-au urat La mulți ani!, cu unii nu comunic decât fix la această dată, an de an. Cu alții nu am vorbit niciodată, nici nu știam că îi am în lista de prieteni. Mi-au trimis urări de bine oameni care mi-au fost în anii trecuți destul de apropiați (virtual), dar de la care, în 2017, nu am văzut un amărât de like sau un comentariu.

Ce vreau să spun? E dureros să vezi că ai mii de prieteni virtuali, oameni care poate că sunt ok și merită să le acorzi atenție, dar care nu te bagă în seamă decât la zi aniversară, semn că ești unul din grămadă. Știu că foarte multe dintre urările din 11 septembrie au fost doar semne de politețe de tip nou. Se trezește omul dimineața, aprinde o tigară, bea o gură de cafea, intră pe facebook și spune: ia să vedem cine își serbează astăzi ziua, să îi spun și eu La mulți ani, cum se cuvine. Îi știu și pe cei care sunt alături de mine zi de zi și știu că urările lor vin din inimă.

Pentru prima dată de când am cont de facebook, de ziua mea sutele de urări nu m-au încălzit cu nimic, ba chiar din contră, mi-au dat o stare de nervozitate, mi-au amintit cât de falsă este lumea în care trăim. Dar parcă nimic nu m-a deranjat mai tare decât urarea primită de la cel care, în urmă cu câteva luni, mi-a tăiat accesul la o sursă de venituri pe motiv că am cerut o (foarte mică) mărire de preț. Mă întreb ce dorea acum? Să am foarte mulți ani în continuare tot cu asemenea “prieteni” și tot cu surse de venituri tăiate?