-Ești doar un fir de nisip aruncat de furtună pe plaja vieții. Trebuie să faci numai ceea ce fac toate celelalte fire de nisip. Nimic în plus, nimic în minus, urlă spre mine voci aspre, tăioase precum marginea scoicilor din adâncuri.

Le ignor. Prinsă în clepsidra timpului, prizonieră într-un spatiu restrâns, dau din coate pentru a rămâne la suprafață, deasupra altora. Fac și alții același lucru. Se cațără pe mine, îmi dau coate, mă calcă în picioare. Dacă sunt puternici, îi lovesc. Dacă sunt slabi, îi trag lângă mine. Sau așa îmi imaginez că ar trebui să fac pentru a deveni un fir de nisip deosebit, căruia să i se acorde imediat dreptul de a sta pe vârful grămezii, ca un erou de poveste.

Simt cum alunec, fără voie, spre partea de mijloc a vieții, acolo unde totul pare strangulat. Încă un rid, încă un fir alb de păr, încă un prieten pierdut. Mă agăț, cu disperarea celui ce se îneacă, de firele de nisip care se întâmplă să-mi fie alături. Se agață și ele de mine. Împreună alunecăm, neștiute, în cupa de jos a clepsidrei, acolo unde întunericul e mai dens și frigul mai înțepător.

-Nu te îngrijora! La anumite intervale, clepsidra timpului este întoarsă, iar cei din urmă vor fi iar cei dintâi! șoptește vocea unui înțelept lângă mine.

O ascult, zâmbesc neîncrezătoare și alunec spre mai jos…

Clepsidra timpului – o temă care mie a reușit să îmi amintească de fragilitatea și vremelnicia omului.