-Ciupercă, ciupercuță, cum de ai crescut așa măricuță? am întrebat-o pe ciocolatia care mi-a ieșit în cale pe neașteptate, tocmai când mă pregăteam să pun piciorul pe poteca îngustă de la poalele pădurii.-M-au adăpostit copacii înalți și ierburile dese. Am avut și un strop de noroc, deoarece a plouat foarte mult și oamenii nu au îndrăznit să se aventureze până aici, dar acum simt cum tremură inima în mine. E soarele în vârful cerului, aerul e tot mai cald, pădurea tot mai primitoare. Cât timp crezi că va mai trece până când mă vor descoperi și mă vor rupe pentru a se mira mai bine de frumusețea mea? Sau până când mă vor călca în picioare, grăbiți să ajungă mai sus, tot mai sus, spre înălțimile amețitoare ale muntelui?

-Draga mea ciupercă, eu sper să nu te observe. Uite, dacă privești în jur, observi că oamenii, deși au venit la munte, nu aruncă un ochi spre poalele ori spre vârful lui. Sunt ocupați cu grătarele, cu mingile, cu telefoanele. Mai mult ca sigur vei trăi fericită până la adânci bătrâneți, fără să îți afle cineva secretul pe care eu promit să îl păstrez cu sfințenie.

Ciuperca uriașă a fluturat din lamele în semn de mulțumire și-a vrut să îmi ofere o petală din floarea pe care o imita, însă nu i-am permis. Spuneți voi, nu ar fi fost păcat să o las să distrugă frumusețea pe care mama-natură i-a oferit-o cu atâta dărnicie?