Celui fără nume

Atât de aproape și totuși… atât de departe. Uniți de o singură pasiune, despărțiți de toate barierele lumești. Noi doi, într-o lume golită de sens, cu sufletele secătuite de lupte inutile, ne mișcăm unul spre celălalt doar pentru a ne distanța mai tare. Ni se ating mâinile. E un gest firesc, dar fără însemnătate. Degete subțiri și calde. Ochi în ochi. Nici un cuvânt. Două zâmbete. Îmi trag mâna înapoi. Nu-i vreme de atingeri. Niciodată nu va fi. Niciodată nu a fost. Alte două zâmbete, indicând jena. Secunda în care din ochi se revarsă o cascadă de întrebări nerostite. Mă vrei? Nu. Te vreau? Nu. Înțelegi că…? Se trântește o ușă. Ne trezim la realitate.

Soarele arde ca înainte de furtună. Ciocolata s-a topit. Cafeaua e rece. Păpădiile încă zâmbesc, fără să știe că sunt pe moarte. Se adună prea mulți nori. Te îndepărtezi doar fizic. Gândul încă îți este la mine. Simt că privirea ta mă caută. Întorc capul spre tine. Întorci privirea în altă parte. Nu vrei să recunoști. Ce ai putea să recunoști? Doar vântul care îmi mângâie părul răvășit. Poate și soarele, că e același pentru toți, dintotdeauna. Mai recunoști și că a avut dreptate cel care a spus că o fotografie face cât o mie de cuvinte.
dyfashion.ro
Cel fără de nume. Așa te știu copacii, și pietrele, și păsările primăverii. Eu nu te știu. Te simt. Îți simt curiozitatea trecând prin ziduri, galopând spre cutia neagră cu un singur ochi. Greșești. Secretele nu stau încuiate în aparate foto. Nici nu pot fi citite în zaț de cafea. Ele sunt aievea, în dreptul privirii tale, strălucind la lumina soarelui. Fură un pătrățel de ciocolată. Închide ochii și savurează-i dulceața. Lasă păpădia să îmi cerceteze obrazul unde un zâmbet stă încremenit de-atâta fericire. E primăvară, iar noi suntem atât de aproape și totuși… atât de departe.