Skip to main content

Onix – cel mai de preț agat, Bruno – cea mai dulce și fină ciocolată

M-am trezit devreme. În clar-obscurul camerei, Onix strălucea ca o nestemată. I-am simțit botul rece pe obraz. Am întins mâna și i-am mângâiat spatele arcuit, apoi urechile calde. Mi-a răspuns așa cum doar ea știe să o facă – lingându-mi și în același timp mușcându-mi fața. Încă mai are câțiva dințișori de lapte, ascuțiți, nesuferit de tăioși. Ceilalți s-au schimbat deja. Se schimbă și ea de la o oră la alta. E tot mai încrezătoare, mai independentă, mai frumoasă. Învață foarte repede. E drept, are și cel mai bun profesor din lume.

Micuței îi era teamă să coboare scările. Degeaba o chemam, degeaba îi puneam zgarda lui Bruno, ca să înțeleagă că ieșim afară, la joacă. Stătea încremenită lângă ușă, așteptând nici ea nu știa ce. Dar Bruno a știut. A urcat până la Onix, a împins-o ușor cu botul, a coborât trei trepte. Ea a coborât doar două. Bruno a urcat iar, a încurajat-o, a împins-o ușor cu botul și a mai coborât trei trepte. Cu o răbdare de fier, Read More

Gheonoaia ajunsă în rai

S-a așezat din proprie inițiativă la poarta raiului. Îi așteaptă pe cei trecuți în lumea celor veșnice. Știe ea mai bine că tot mai cad în păcat din când în când, măcar cu gândul. Îi privește sever, își aranjează basmaua pe cap, apoi le vorbește pe un ton ascuțit despre poruncile Domnului și despre cum trebuie ele respectate. Le vorbește, mai ales, despre pedepsele pe care le vor primi dacă vor îndrăzni să păcătuiască. Un hohot de râs întrerupe discursul Gheonoaiei (cum e poreclită pe aici femeia), făcând-o să scoată flăcări pe nas de furie. Se repede spre îngerașii care se joacă, nevinovați, pe un norișor. Îi prinde de câte o aripă și îi azvârle în iarba verde, unde nu-i nici întristare, nici suspin, dar nici râsete nu sunt permise cât timp Gheonoaia e prin preajmă.

Cineva o recunoaște. I-a fost vecină cândva, pe vremea când comuniștii erau la putere în țărișoara lor. E neschimbată. Aceeași rochie maro, aceeași basma strâns legată sub bărbie, aceeași ochi de vultur vigilent, pregătit să sfâșie păcătoșii. Vai, ce terorizați erau copiii! Nu aveau tablete sau telefoane. Se jucau în fata blocului. De câte ori vreunul țipa sau râdea prea tare, capul Gheonoaiei răsărea la geam. Read More

Cu banii ăștia ne luam alt câine!

Avea patru luni când l-am adunat din stradă, unde rătăcea pe lângă un tomberon. Frumos, blând și dulce, așa era Bruno. Încă mai este, dar numai cu noi, în casă. În societate e un derbedeu care vrea să facă legea prin cartierele pe unde calcă, un golan de care se feresc oameni și animale. Latră la toți câinii, se repede să atace, e agresiv. Probabil încă mai crede că vin să îi fure mâncarea și adăpostul.
petmart.ro
În plus, a primit lecții importante de la un husky cu care s-a jucat zilnic la părculețul de câini până când a ajuns la un an și ceva, când l-a atacat în mod serios chiar pe profesorul care îi arătase cum să alerge cu viteză, cum să dea cu câinii de pământ, cum să muște de gât, cum să nu se teamă de nimic. “Mulțumim”, Ozzy! Ah, să nu uit de cățelușa albă, cea care l-a învățat cum să își etaleze dantura când vrea să pară înspăimântător. “Mulțumim”, Lulu!

Acum câteva zile Bruno a scăpat, nu înțelegem cum, din zgardă. A atacat un labrador care îi ignorase lătratul fioros. L-a trântit la pământ. L-a prins de gât. Mihai era încă departe. Noroc cu stăpâna labradorului, care a avut prezență de spirit și i-a dat un picior în cap lui Bruno înainte Read More

Pot câștiga orice război

Duminicile erau pentru plimbări în natură. Ne trezeam cu noaptea în cap, ne băgam lucrurile în ranițe și plecam în expediție. Treceam liniile de cale ferată și străbăteam câmpurile încinse de soare. La câțiva kilometri de Ploiești era o pădure bătrână, tare frumoasă. Acolo doream să ajungem. Sora mea rămânea în urmă întotdeauna, plângându-se că o dor picioarele. Uneori tata o lua pe umeri. Alteori micuța se bucura de leagănul improvizat din brațele părinților.

Doar eu, ciudata, mă grăbeam spre nu se știe unde. Țineam neapărat să fiu prima, deschizător de drumuri, pionier pe tărâmuri de poveste. Calea se întindea lin la picioarele mele și asta mă plictisea. Îmi inventam obstacole. Mă cocoțam pe fiecare dâmb, îmi strecuram tălpile în fiecare gropiță, mă suiam în fiecare copac. Știam, încă de pe atunci, că la câmpie totul e îngrozitor de uniform. Aveam nevoie de Read More

Ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină

S-au cunoscut când erau foarte mici. Abia făcuseră ochi spre această lume mare, plină de pericole și de obstacole. Blonda a fost de mică fricoasă, temătoare față de tot ce mișcă. Bruneta, din contră, de când se știe a stat cu pieptul scos în afară, pregătită să lupte cu oricine i s-ar fi pus în cale. De cum le-am făcut cunoștință, din ochii lor au sărit scântei și promisiuni pe care nu le înțelegeam în totalitate. Le-am spus că îmi doresc să fie mereu “ca doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină” și, pentru o singură clipă, scânteile din ochișorii lor s-au ascuns departe, departe de vederea mea.

Blonda a încercat să își vadă de treabă, cu modestia care o caracterizează. Nu s-a băgat în seamă cu nimeni, nu a format bisericuțe în care să bârfească, nu a furat și nu a înșelat. Cu toate astea (sau tocmai din aceste cauze), bruneta s-a simțit umilită și detronată de pe un imaginar scaun princiar. Sau poate doar excitată de teama ce se simțea în fiecare mișcare a blondei. Întâi pe furiș, apoi fățiș, a început să o șicaneze pe biata blondină. Mai târziu a trecut la lovituri cauzatoare de scâncete. Orice pedeapsă a fost în zadar. Brunetele cu greu pot fi oprite, când le apucă pandaliile, este știut. Read More

Inimă de bărbat în corp fragil de femeie

Suntem mulți în cameră și destul de gălăgioși, însă zgomotul care vine din curte ne atrage atenția imediat. Ochii mirați se îndreaptă către ferestrele acoperite de perdele fine. Mânia începe să urce, revărsându-și roșul în obrajii care ard. Vecinii de peste drum, cu piepturile goale, cu bâte în mâini și cu chef de harță, deja au început să se cocoațe în nucul bătrân, ale cărui crengi albite de vreme pârâie sub tălpile bătătorite, parcă plângând și cerând ajutor. Sunt săraci și au nevoie de nuci, să le vândă ca să poată pune pâine pe masă pruncilor la iarnă, dar nu îmi pasă. Copacul e al meu. Urlu din străfundul sufletului încărcat de amar:

-Ce căutați acolo? Ieșiți din curte imediat!

Bărbații, toți niște matahale bune de așezat la ușile cluburilor sâmbătă seara, se proptesc mai bine pe picioare și urcă, urcă spre fructele din care plănuiam să pregătesc o mulțime de cozonaci în perioada următoare. Mă ia cu leșin de ciudă. Bărbații din cameră îmi fac semn să tac. Nu vezi că sunt beți și au poftă de scandal? par să îmi spună privirile lor. Mă îndrept spre Read More

Un gol pe care nu știu cu ce să îl umplu

Era o zi geroasă, cum rare sunt zilele în Scoția. Scârțâia zăpada sub tălpi. L-am scos pe Bruno la plimbarea de dimineață și, pentru că ne-a ieșit în cale un pet shop, am decis să intrăm pentru a-i cumpăra o nouă zgardă și o lesă mai lungă. Tot învârtindu-ne prin magazin, am observat o cușcă în care trei pui de hamster se jucau. Unul dintre ei, o fetiță “îmbrăcată” în maro și alb, mi s-a lipit imediat de suflet. Am decis să o cumpăr. Păpușica a fost, încă de la început, o minune cuminte, care se trezea din somn când îmi auzea glasul și care se bucura ca un copil când primea ceva bun.

Mă opream zilnic la magazin să îi cumpăr fructe și legume proaspete. O scoteam din cușcă deseori și o lăsam să alerge liberă prin cameră, departe de colții fiorosului Bruno, care părea să aibă sentimentele împărțite între a mușca străina care ne invadase intimitatea Read More

Dacă vrei să citești articolele protejate de parole

Dacă vrei să citești articolele protejate de parole, te rog să faci dovada că ai trimis 1 euro pentru textul dorit (în paypal, la adresa sas.vienela@yahoo.com). Nu știu cât de des voi ascunde articole, căci nu vreau să exagerez, ci numai să ofer din prea-plinul inimii fără să am regretul că efortul nu mi-a fost apreciat. E greu de spus acum despre ce anume vor fi textele. Eu sunt omul momentului. Scriu atunci când simt nevoia. Deseori ascund adevărul sub cuvinte care par a nu avea înțeles. Cei care știu să citească printre rânduri sau să vadă dincolo de figurile de stil pot înțelege când sunt supărată, când visez cu ochii deschiși, când dăruiesc fără să cer nimic în schimb.

Pare că scriu despre mine pe bloguri, nu-i așa? Dacă faci un mic efort, realizezi că scriu de fapt despre noi toți, despre viață, despre cum suntem dezvirginați sau iubiți clipă de clipă în felurite moduri. Au făcut asta și alții, mai deștepți decât mine. O vor mai face și altii, după ce eu voi fi oale și ulcele. Dar nimic nu mă împiedică să spun acum ceea ce gândesc, în felul meu – uneori de neînțeles, alteori clar, punctual. Read More

Cuibușor de nebunii – episodul 1

Pe femeie o chinuie de câteva zile o tuse îngrozitoare. Se trezește noaptea din somn. Încercând să nu facă prea multă gălăgie, se îndreaptă către bucătărie. Își încălzește lapte, cafea, apă chioară, orice îi este mai la îndemână. Tusea zgomotoasă ridică în picioare întreaga casă. Femeia se sufocă. Nu reușește să mai trimită aer în plămâni. Decizia de a merge la spital vine firesc. I se recomandă un banal sirop de tuse și nurofen, deși ea nu este răcită. Dă timpul înapoi, încercând să descopere când a apărut tusea nocturnă. Speră să găsească motivul adevărat pentru care se chinuie în așa hal. Caută informații pe internet.

Concluzia este că ar putea fi alergică la ceva. Face tot felul de teste băbești. Mută hamsterul în altă încăpere, răstoarnă casa cu fundul în sus, eliminând și ultimul fir de praf, schimbă parfumul, săpunul, detergenții. Tusea continuă să o trezească din somn în fiecare noapte. Uneori îi trece după câteva minute, alteori o necăjește câte o oră. Consumă un sul de șervețele pe noapte. Nu își poate explica, dar Read More

Sardinia prin ochi de turist

Trag cu sete din prima țigară a zilei. Mi-e milă să dau drumul fumului în aerul curat al Sardiniei. Dacă îmi va umbri azurul cerului? Tușesc. Un ciripit de pasăre mă acompaniază. S-au trezit și vecinii din dreapta casei noastre. Îi aud vorbind. E atât de melodioasă limba italiană! Zumzetul vocilor pare un infinit cântec înălțat zeilor care au creat, cu atâta dărnicie, paradisul sard. Au adunat într-un singur loc mare și munte, smarald și parfum floral, cântec și dragoste de viață, măslini încărcați de rod și fructe de mare care se cer devorate, leandri zâmbind în toate culorile și nisip cald în care omul să își ascundă, poate pentru vecie, toate gândurile negre, spaimele și amintirile prea grele de purtat prin lume. Mă simt ca un călător dornic să vadă lumea și să îi soarbă aroma. Vorbesc despre mine ca despre o altă persoană, căci simt cum vraja insulei mă înconjoară, schimbându-mă. Read More