Skip to main content

Lasă ploaia să vină când vrea ea!

Arde. Arde ca în fiecare iulie. Tu ai uitat cum a ars anul trecut, acum cinci ani, acum douăzeci de ani. Te plângi că arde. Invoci ploaia cu parfumul ei inconfundabil. Uiți că în urmă cu trei luni blestemai aceeași ploaie și invocai soarele binefăcător. Astăzi vrei să fie răcoare, să adie vântul, să curgă din cer apa în picuri mari. Vrei parfum de ploaie, probabil acel parfum de demult, cu aromă de copilărie fără griji. Sau poate vrei ploaia cu parfumul care îți amintește de prima dragoste, cea pe care nu o vei uita nicicând. Poate simți, pentru câteva clipe, cum iei foc.

Ceri ploaie în miez de vară, uitând că verile sunt tot mai scurte și mai reci. Alungi fără milă soarele fără de care nu se coc nici merele ionatane, nici prunele zemoase, nici gutuile parfumate. Lasă-mi soarele pe cer! Read More

Cerșetorii mei preferați

Toți cei care mă cunosc cu adevărat știu că nu dau bani cerșetorilor decât în situații excepționale. Viața mi-a dovedit, încă o dată, că uneori nici noi nu ne cunoaștem pe cât de bine ne imaginăm. Am avut o vacanță de cinci stele în Spania și, în fiecare dintre cele 12 zile petrecute acolo, am împărțit cu dărnicie bani. În ultimele zile ajunsesem să umplu buzunarele de mărunțiș, ca să fiu sigură că am ce oferi cerșetorilor dacă îmi ies în cale.

Știți de ce? Pentru că în Spania, cu unele mici excepții, despre care voi povesti imediat, cei care cerșesc au o decență impresionantă. Nu ți se bagă în suflet, nu se țin ca râia după tine, nu te înjură dacă totuși alegi să nu le dai. Mai mult, au dezvoltat metode prin care te fac să îi cauți tu ca să le oferi câte ceva. Centrul vechi din Malaga, de exemplu, este plin de oameni care cerșesc. Oameni de toate vârstele și de toate culorile. Read More

Să spunem lucrurilor pe nume, negru pe alb

În viața fiecărei femei vine o vreme când adevărul trebuie privit în față, la oglindă, cu lumina aprinsă, eventual și cu ochelarii puși pe nas. S-au dus (și nu se mai întorc) zilele când singura îngrijire a tenului putea fi doar spălatul cu apă călduță. Pe atunci, femeia nu se temea să iasă din casă nefardată, nedată cu creme, nearanjată în nici un fel, căci tinerețea și pielea fermă îi erau scut. Făcea numai riduri vremelnice dacă râdea în hohote.

Astăzi, și dacă stă cât poate de serioasă, pe la colțuri de ochi și în jurul gurii observă cu durere cum dungi mai fine sau mai adânci încep să îi brăzdeze fața. Nu vrea să cedeze. E prea devreme. Nu se simte bătrână și nu vrea să fie considerată așa. Caută soluții miraculoase. Cumpără creme scumpe. Le întinde cu îndemânare peste pielea ridată. Deschide ochii, sperând Read More

Asta pățești dacă alegi să locuiești în Scoția!

Când vântul șuieră nebun, trezindu-mă din somn,

Când ploaia-mi bate în pereți, cerându-mi adăpost,

Când aerul e-atât de umed încât simt că trăiesc în apă,

Când frigul mi-e amantul strecurat în pături,

Deschid un ochi în miez de noapte, mă-ntreb de nu visez cumva,

Mă uit speriată pe fereastră și înțeleg că-i realitatea: Read More

Caine ca al meu nimeni nu are

Eu nu imi permit luxul de a-l lasa liber pe Bruno in spatii deschise. 🙁 O singura data am facut asta in spatele blocului, cand eram in tara, intr-o zi in care nu era nici tata-mare afara. La un moment dat, in timp ce Bruno cerceta niste urme, o batrana cu un catelus a aparut pe o alee vecina, la vreo 15 m de noi. Bruno a tasnit ca din pusca spre caine, cu blana ridicata pe spate. Nu am avut timp sa reactionez, iar el nu a vrut sa ma auda. A ajuns la catel, s-a dat de-a berbeleacul peste el si apoi s-a oprit mirat, parca intrebandu-se ce cauta acolo. Dar nu stiu daca data viitoare am fi la fel de norocosi, caci Bruno reactioneaza tare urat cand intalneste alti caini.

Aproape ca mi-am pierdut speranta. Si rabdarea. Bruno are 4 ani. Il am de cand avea 4 luni. Din prima zi a reationat urat la vederea altor caini. Era un cosmar pana ajungeam la parculet, caci treceam pe langa haite de maidanezi si pe langa curti in care erau caini. La parculet a fost cuminte pana pe la un an si ceva, dupa care a atacat un husky din senin, in timp ce se jucau. Normal ca nu am incredere sa il las liber vreo secunda. Plimbarile sunt pentru mine un calvar. Nu ma pot bucura, caci trebuie sa fiu in alerta permanent. Read More

Românii cerșesc viață pe internet

“Românii sunt mult mai generoși cu persoanele bolnave. Așa săraci cum suntem reușim să adunăm din donații sute de mii de euro pentru un copil bolnav de cancer. Străinii nu sunt așa generoși, dar ce e drept nici nu prea am văzut fundraiser-uri pentru probleme medicale.” – comentariul acesta, lăsat de Dana pe celălalt blog al meu, unde am scris despre cazul unei fetițe bolnave de cancer, a trezit iarăși în mine furie, revoltă, plâns tăcut. De câteva zile tot citesc pe internet despre diverse persoane (români) care pur și simplu fură banii adunați de la oameni cu suflet mare, bani destinați unor bolnavi. Cum te mai poți numi om când ajungi să furi viața altuia folosindu-te de documentele medicale ale acestuia?

Am scris, pe scurt și numai din experiența proprie, despre sistemul medical din Marea Britanie. I-am răspuns Danei la comentariu, însă prefer să scriu și aici, cu speranța că vom învăța de la alții cum să ne ajutăm între noi, dacă statul nu poate face mare lucru pentru bolnavi.  Read More

Vecinul meu… fantastic

Telenovela scoțiană continuă, avându-l pe vecinul meu fantastic în rolul principal. O idee de film, oricât ar fi ea de bună, devine plictisitoare dacă o repeți la nesfârșit. Din acest motiv nu am mai scris pe blog despre cum drăgălașii mei vecini se ceartă seară de seară, despre toate obiectele de mobilier stricate pe care le vedem dimineața aruncate în curte, despre cum plânge bebelușa lor când îi aude urlându-și fuck off-uri. Nu am mai scris nici despre cum se împacă uneori, probabil când își amintesc că sunt tineri, că au făcut din dragoste un copil și că sunt datori să îl crească într-o atmosferă caldă.

Dar astăzi nu mă pot abține. Trebuie să mai adaug un episod la povestea despre vecinul meu… fantastic.

Îl scot pe Bruno la plimbare dimineață. În ușa vecinilor bate cu putere un domn îmbrăcat în haine de muncă pătate de var și vopsea. Dincolo de ușă pare să nu fie nimeni. Am adormit târziu aseară, legănată de mica lor ceartă. Omul continuă să bată la ușă. Read More

Cascadorii rasului

Ma straduiesc sa citesc in limba engleza. Carti, citate culese de pe facebook, afise prin oras etc. Totusi, nu pot sta fara carti scrise in limba romana. Mi-am adus cateva de acasa, dar “s-au terminat”, adica le-am devorat pe toate. E greu cu transportul din Romania in Scotia. Imi cumpar in continuare carti, insa le depozitez acasa. Le voi lua cu mine in Scotia cand voi ajunge in tara (la plecare, desigur). Astazi mi-a iesit in cale o poveste interesanta cu si despre vampiri, scrisa de o prietena virtuala. Am vrut neaparat sa o am. De aici a inceput mica mea aventura de cascadorii rasului.

Am tot încercat să cumpăr o carte de la google play. Cu paypal nu am putut din cauză că am contul făcut pe România, iar deșteptul de google a observat imediat că sunt în Scoția. M-am sucit, m-am învârtit… Până la urmă am remarcat că era deja salvat un card acolo, așa ca am apăsat (mai mult la ghici) și am cumpărat cartea.  Read More

Ce animal are Vienela în casă?

Am avut zilele trecute o discuție interesantă cu sora mea pe chat-ul facebook și, pentru că ne-am distrat când ne-am dat seama ce am scris, m-am gândit să o fac publică, să se amuze și alții. Acum o pun pe blog, căci aici postările pot fi ușor regăsite folosind anumite cuvinte cheie sau căutând rapid după data aproximativă la care a fost scris textul, chestii pe care fb încă nu le-a pus la punct așa cum ar trebui. Așadar, vă invit să cititi micul text de mai jos, apoi să îmi dați răspunsul la întrebarea:

Ce animal are Vienela în casă?
Discuție pe chat:
-Ce face Bruno?
-Dimineață a miorlăit ca o pisică să fie scos afară. Văzând că nu îl bag în seamă, a sărit pe mine ca un tigru și mi-a zgâlțâit coasta ruptă.
-Și acum? Read More

Calea regilor

Să mergi pe calea regilor poate fi, la prima vedere, o plăcere și o onoare deopotrivă, însă nu trebuie să uiți, omule, că mulți regi au sfârșit prost, unii mai devreme, alții mai târziu. Pe mine mă distrează grozav la muncă persoanele care îi invidiază pe lideri, fie ei niște simpli șefi de linie, fie ei mari manageri. Li se pare că aceștia au o viață ușoară, că nu trebuie să facă muncă fizică epuizantă și nici să alerge ca disperații pentru ca totul să fie permanent în regulă. Mai mult, “afurisiții” au și salarii mai mari. Mereu le spun acestor oameni, deși mulți am convingerea că nu înțeleg nimic: Dacă tu, om de rând, nu poți educa un copil, nu poți stăpâni un câine și uneori nu îți poți ține în frâu sentimentele, de ce crezi că ți-ar fi ușor să ajungi manager și să coordonezi echipe întregi, să faci ca totul să meargă uns într-o fabrică?

Uneori pare ușor să ajungi pe calea regilor, dar trebuie să te asiguri că o vei putea străbate pe toată, indiferent de câte obstacole îți vor ieși în cale. Câți dintre noi s-au născut să fie lideri? Câți dintre noi pot face asta? Vă spun eu: prea puțini sunt cu adevărat talentați, pricepuți în Read More