Ți s-a întâmplat vreodată să râzi de o anumită situație, ca mai apoi să te trezești în fix acel punct, adică să treci prin ceva asemănător/identic? Ei bine, mie mi se întâmplă destul de des. Din păcate, ultima aventură prin care am trecut nu numai că nu m-a amuzat deloc pe moment, dar m-a facut să înțeleg cât de periculos poate fi să ai un câine ca Bruno al meu. Îl iubesc din toată inima, e viața mea câinele ăsta, însă ceea ce s-a întâmplat de curând m-a adus în situația de a-mi fi teamă să îl mai scot din casă împreună cu sor-sa, Onix.
Povestea râmei care face break dance în pietriș
Am râs de câinii mei când s-au tăvălit prin căcatul de vulpe găsit la pădure. Probabil unii dintre voi știu deja despre ce vorbesc. Pentru ceilalți, las aici link spre poveste. Probabil au vrut să îmi arate că se poate și mai rău. Sau poate a fost doar karma.
Afară erau 31 de grade, un record pentru Scoția, unde în general temperaturile nu urcă mai sus de 20 de grade. Prin vecini, toată lumea era afară, la plajă, la grătar, la ce putea fiecare. Noi am ratat startul din cauză că Mihai a lucrat toată ziua. După-amiază, pentru că în curtea noastră din spate erau vecinii de la parter cu copiii, am decis să scot puțin câinii la aer în curtea din față. Bine, am făcut-o mai mult pentru mine, ca să nu treacă minunea de zi fără să mă bucur de soare și căldură.
M-am îmbrăcat cu haine de vară, lucru extrem de rar la mine. Pantalon alb de in, tricou verde neon și niște încălțări albe sub formă de ciorap mulat pe gleznă. Mă simțeam ca în Spania. Era cald și bine. Câinii stăteau cuminti în poziția sezi în fața casei, savurând momentul.
La un moment dat, de nicăieri apare un câine dezlegat. Fix în fața curții noastre, pe trotuar. Și cum noi nu avem gard în zona aia pentru că vecinul parchează mașina în curte și a preferat să îl dea deoparte decât să deschidă și să închidă porți de zece ori pe zi, câinii mei au trecut la ceea ce se pricep cel mai bine fără să mă avertizeze.
Au smucit brusc în lese, maxim agitați și dornici să ajungă la intrusul care le călcase teritoriul. M-au luat prin surprindere. Am încercat să mă așez într-o poziție bună, astfel încât să am stabilitate și să îi pot controla ușor. Dar m-a trădat pantoful pe care nu îl mai încălțasem de anul trecut. Mi-a alunecat piciorul în ghetuța mea fantastică, apoi ghetuța a alunecat pe iarba din curte.
Și așa a început spectacolul.
M-am trezit îngenunchiată. Durerea mi-a săgetat creierul și probabil l-a scurtcircuitat, căci am făcut numai tâmpenii în continuare. Am dansat de pe un genunchi pe altul, încercând să îmi recapăt echilibrul și să mă ridic. Dar câinii mei, care împreună au cam greutatea mea, erau de altă părere. Pentru ei, important era să ajungă la câinele care rămăsese blocat în fața noastră. Nu puteam permite așa ceva.
Au smucit în lese cât de tare au putut. M-au prins pe picior greșit. M-am trezit lungită în pietrișul acoperit de iarbă. Țineam lesele înfășurate pe mână și încercam să îmi trag câinii înapoi, să nu cumva să ajungă la bietul beagle. Era un război mut pe care nu aveam cum să îl câștig. Simțeam cum mă trăgeau, centimetru cu centimetru, tot mai aproape de dezastru.
Panicată, fără să mai gândesc limpede, în loc să strig o comandă oarecare pe care câinii mei o execută mereu, am început să strig “Bruno!”. Și am făcut asta fără oprire, de parcă aveam mintea unei râme. Normal că vocea mea speriată și faptul că îl strigam l-au făcut pe Bruno să își dorească mai tare să ajungă la cel despre care credea că mă pune în pericol.
Și au tras, au tras, mutându-mă câte puțin spre locul betonat unde parchează vecinul mașina. Dansul râmei ar fi meritat filmat, căci nu în fiecare zi ai ocazia de a vedea o femeie târâtă pe burtă de proprii ei câini. Între timp a apărut stăpâna câinelui. L-a băgat în lesă, dar mai avea încă un cățel, așa că acum erau o adevărată haită.
Mi-am dat seama că nu am destulă forță să îi aduc la mine pe Bruno și pe Onix dacă stau în acea poziție, așa că m-am răsucit, m-am așezat pe spate și am prins lesele cu ambele mâini. Nu cred că a scăpat vreo pietricică din curte neatinsă de corpul meu deja bine frăgezit. Am continuat să îl chem pe Bruno, sperând că într-un final mă va auzi și se va opri, căci el era cel puternic în ecuație.
La un moment dat, am dat cu capul de tomberonul aflat lângă gard. Atunci s-a instalat frica. Mi-am dat seama că nu mai e mult până la locul unde nu avem gard. Nu puteam să văd decât cerul din poziția în care eram. Nu știam dacă a plecat doamna cu câinii sau dacă e tot acolo.
Dar știam că urmează să dau cu capul într-un bulumac, apoi în stâlpul de pe trotuar, după care câinii ar fi ajuns să lupte cu intrușii. A fost momentul în care m-am trezit cumva din starea de râmă și l-am strigat pe Mihai. Norocul a fost că fereastra era deschisă, iar el nu adormise încă.
S-a uitat pe geam. A căscat ochii cât cepele văzându-mă întinsă în pietriș, cu nebunii trăgând de lese de parcă de asta depindea viața lor. A coborât în câteva secunde. În chiloți, așa cum s-a nimerit. L-a luat pe Bruno, reducând tensiunea din lese. Onix s-a potolit imediat văzându-se singură în fața “dușmanilor”.
Da, doamna cu cei doi câini ai ei încă era acolo, încremenită de frică. Am simțit că trebuie să îi dau două palme. Sigur că nu am făcut-o. I-aș fi dat și lui Bruno vreo două picioare în cap, dar nu am făcut-o. Cele mai multe palme le meritam eu, dar nu mi le-am dat.
Am urcat în casă cu pantalonii albi de in deveniți verzi de sus până jos. Surprinzător, nu am avut nici o vânătaie, ci numai zeci de julituri din cap și până în picioare, pe față și pe spate deopotrivă. Unele încă nu s-au vindecat, deși de la această întâmplare au trecut 10 zile.
Nu cred că dansul pe care l-am executat a fost la fel de elegant ca al câinilor mei. Ar trebui să mai exersez ca să ajung la performanță, nu?
Poze cu drăgălașii mei Bruno și Onix antrenându-se pentru spectacolul râmei care face break dance în pietriș
